In mijlocul codrilor, lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară,
pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, erà odinioară o
crâșmă: la crâșma aceea erà o crâșmăriță; crâșmărița aveà o fată, și pe
fată o chemà Florița. Fata asta nu erà însă fiica crâșmăriței, și
crâșmărița nu erà mama fetei: fata erà fată fără părinți, și crâșmărița
maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei, chiar nici cei
mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s’o spună: asta nime n’a putut
s’o înțeleagă… Intr’o bună dimineață crâșmarul s’a dus după lemne la
pădure… și… eaca ce să vezi: pe o poeană limpede și plină de flori a
aflat o fetiță ce se jucà cu niște pui de căprioară. Cum, când și de
unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu
poate s’o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a
căzut ca și stelele din cer; sau s’a prefăcut cumva, pe nepricepute, din
văzduhul curat. Destul cum c’atâta erà de frumoasă fetița asta, încât
de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de
împărat. Cine știe? – vre-un împărat ce domnește în ascuns prin adâncul
codrilor…
Crâșmarul s’a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de
aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.
Așa a crescut apoi fata la crâșmă. In toată ziua se făceà mai mare, și
cu cât se făceà mai mare, cu atâta mai frumoasă la față, mai plăcută la
făptură și mai dulce și mai înțeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o
numeau Floare, – Floarea cea frumoasă dela crâșma din codru.
Nu numai Florița, ci și maică-sa, crâșmărița erà însă frumoasă.
Crâșmărița nu erà însă așa frumoasă ca și Florița, și Florița altfel
iară, nu ca și crâșmărița. Crâșmărița erà frumoasă ca și o pană de păun;
Florița erà frumoasă ca și o floare ce crește ascunsă în umbra tufelor.
Crâșmărița erà frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu
vorbească cu ea, și nimeni nu cutezà să privească la ea; Florița erà
frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu privească la ea, și
nimeni nu cutezà să vorbească cu ea. Crâșmărița atâta erà de frumoasă,
încât dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă
vinul e mai tare și mai înfocat; Florița atâta erà de frumoasă, încât
dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă vinul e
mai dulce și mai moale.
A fost mers dară vestea în lume și în țară, cumcă la crâșma din codru se
beà vinul cel mai bun, crâșmărița din codru e cea mai frumoasă
crâșmăriță din țară, și cumcă Floarea codrilor e cea mai frumoasă fată
din lume. Câți drumeți treceau prin țară, toți se opreau la crâșma din
codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâșmărița și aruncau
o privire la Florița, – și apoi, – cât trăeau pe lume, vinul cel bun,
vorba cea dulce și fața cea frumoasă nu le eșeà din minte.
Intr’o zi de dimineață trece vestea din gură în gură până ce ajunge la
crâșma din codru, cumcă peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe
lângă crâșmă, cu voinici, cu curte și cu mare lucru și treabă… precum
trec adecă împărații. Crișmărița,… Acuma știm noi, cum sunt muierile! –
Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, șterge, curățește! – s’a chitit,
s’a pieptănat… cum fac adecă muierile, când nu e ca totdeauna. Din zori
de zi până în prânzul cel mare nu s’a mai mișcat dela căutătoare: tot
s’a sucit și desucit, până când nici ea singură nu știà ce are să mai
facă. Când se simțì gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei,
privì îndelungat și cu drag la fața sa, apoi grăì:
«Frumoasă sunt, oglindă?»
«Frumoasă zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută și pe de o mie de ori
e însă mai frumoasă Florița, pentrucă ea are față ca zorile dimineții,
ochi ca și câmpul cerului și trup ca raza soarelui».
Crâșmărița nu mai ascultà nici o vorbă, ci ieși afară, izbì ușa, intră
în crâșmă și se puse cu vorbă aspră și neîmpăcată la Florița: că nu e
bună, că e proastă, că e leneșă – că e toate, numai așa nu, precum ar
trebuì să fie. – După ce i s’a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă
aspră, ca Florița de aici înainte în toată ziua să se scoale des de
dimineață, să măture casa, crâșma, curtea, să spele toate vasele, să tae
lemne, să facă foc, să fiarbă mâncare,… și iarăși să măture, să spele,
să tae lemne, să facă foc și mâncare – până ce s’o face noapte; iar dacă
s’a făcut noapte, să se sue în podul casei, să-și coboare un sac de grâu
necernut și s’aleagă gunoiul din el, ca numai semințele curate să
rămână; numai după ce va sfârși toate aceste lucruri îi erà iertat să se
culce și să doarmă pe trei scânduri de goron.
Impăratul venì, gustă o picătură de vin, grăì o vorbă cu crâșmărița cea
frumoasă, – și-și merse mai departe în cale.
Florița… sărmana de Floriță! – ea trei luni, trei săptămâni și trei zile
trase’n jugul cel aspru, fără să grăiască o vorbă, fără să plângă o
lacrămă, fără să ’ncete a-și cântà cântecele vesele… Și pe cât muncea
mai mult, pe atâta ți se păreà mai rumănă la față, mai vie la privire și
mai harnică și mai sprintenă și mai drăgăstoasă.
Peste trei luni, trei săptămâni și trei zile earăși sosì vestea, cum că
împăratul erà să treacă cu voinicii pe lângă crâșmă… Crâșmărița se găti
încă mai cu țorțoiu decât în cel dintâi rând și, când se simțì gătită,
earăși întrebà pe căutătoare:
«Frumoasă sunt oglindă?»
«Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar de pe o sută și pe de o mie
de ori e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca mărul, ochi ca
și căprioara și trup ca și crinișorii».
Ce vorbe a zis, ce vorbe n’a zis crâșmărița către Florița, aceea nici
n’o mai spun: știe acuma fiecare, cum că, zău! muerile n’aleg la vorbe,
când le-a trecut de glumă… Vai și amar d’acela, care ’n lume n’a avut
parte de bine, care n’are maică, n’are taică, n’are frați, n’are surori,
ci stă așa singur ca și frunza acățată d’un paianjen… Bag sama așa e
dată, ca unul să strângă și altul să frângă.
Crâșmărița, în supărarea ei cea mare, poruncì ca Florica de aici înainte
să nu mai easă la fața soarelui, ci tot în pivnița cea mare din fundul
grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un războiu, cum nici înainte
de aceea, nici după aceea n’a fost altul: numai suveica[1] erà atâta de
mare, în cât voinic trebuea să fie acela, care să ți-o ridice dela
pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest războiu a trebuit
apoi să țese Florița pe toată ziua nouă coți în lung, o pânză, în care
urzeala erà din fire în cât nu le vedeai cu ochii, ear năsădeala din
funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe, –
și apoi să țese, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici
în urzeală să nu se facă crimpiță[2]. Dacă Florița și-a făcut lucrul, ea
are să capete o bucățică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate
din cenușă, – și un ulcior de apă clocită la soare.
Impăratul a venit, și-a gustat picătura de vin, și-a grăit vorba către
crâșmărița cea frumoasă și și-a făcut calea mai departe.
Florița nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile a muncit, sărmana de
Florița, în întunerec, ascunsă sub pământ și chinuită, și flămânzită și
batjocorită ca vai și amar de ea!…
Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile, _acuma de-a treia oară_,
iarăș sosì vestea, cumcă împăratul vrea să treacă pe lângă crâșmă cum
înainte de asta n’a trecut încă, adecă cu mare lucru și treabă și cu
multă socoteală… Erà ca astădată nu numai copitele, ci și cozile și
coamele cailor să fie aurite… și fel de fel de lucruri, de care înainte
de asta nici nu s’a vorbit… Erà adecă să fie lucru mare și împărătesc…
Se ziceà cum c’acuma vine și feciorul împăratului, un voinic,… voinic ca
și un fecior de împărat…
Crâșmărița?… trei zile și trei nopți ea n’a stat în loc… In zorile de-a
treia ziuă crâșma erà mai curată decât ghiocelul și crâșmărița mai
chitită și mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăși cândva. – Și apoi
așa cum erà, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.
«Frumoasă sunt, oglindă?»
«Frumoasă zău! – grăi căutătoarea – dar pe de-o sută și de-o mie de ori
e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca și fagurele topit, ochi
ca și nevasta unui împărat și trup ca și roușoara de pe flori».
Crâșmărița nu mai zise nici o vorbă, își înghițì mânia, și, plină de
gânduri amare și de necaz nestâmpărat, se așeză pe prispa de dinaintea
casei pentru ca s’aștepte și să vază sosirea împăratului…
Iacă într’un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzù
din depărtare, că vine, că s’apropie, c’acuș s’ajungă – ceva – ca și un
nor strălucit.
Veneà împăratul cu voinicii și cu feciorul său, veneà însă, încât
copitele cailor nici nu făceau colb și pulbere, ci numai – așa… din
strălucitul aurului celui mult simțeai, cumcă acuș va să fie aici… Când
crâșmărița și oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură, cumcă
de aici înainte nu e glumă și râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toții
se sculară în picioare și – făcură – adecă cum fac oamenii de treabă,
când are să fie lucru cu cinste și mare… Poți ștì acuma ce e aceea, când
vine chiar împăratul cu oamenii și cu feciorul său!… Crâșmărița își
tocmì cătrința, se scutură de colb și se supse la buze; oamenii își
luară pălăriile din cap și se neteziră la păr… Iară Florița tocà din
răsboiu.
Abia fură gătiți, – până ce sosì și împăratul și năvăli cu ceata cea
strălucită asupra crâșmei. – Impăratul, feciorul cel de împărat și
voinicii cei mândri se coborîră toți cu toții de pe cai, ziseră «bună
ziua», și băură vin de cela bun… După ce și-au băut vinul și și-au zis
vorbele, încălecară apoi – și se duseră încă mai repede dacât cum au
fost venit… De Florița… nimeni n’a întrebat, nimeni nu s’a îngrijit…
Numai feciorului de împărat i se păreà, cumcă nu e, precum ar trebuì să
fie: cumcă vinul nu e ca lauda, cumcă crâșmărița nu e ca vestea… Ce să
faci însă?… Și el își dete pinteni la cal și se repezì mai departe cu
ceata cea strălucită…
După ce împăratul, voinicii și feciorul de împărat s’au fost depărtat,
crâșmărița chemă la sine pe baba Boanța, o vrăjitoare vestită, care erà
atâta de bătrână, încât țineà minte, când codrii erau ca iarba, munții
ca mușunoiul și văile ca și crețăturile la ea pe față… atât de bătrână
erà Boanța, – și de când trăește n’a făcut alta decât vrăji și alte
lucruri ascunse și nepricepute… Acuma erà vorba, ca să facă ce va face
cu sărmana de Florița.
După multă vorbă și îndelungată sfătuire crâșmărița se înțelese cu
Boanța, ca asta să lege pe Florița la ochi, s’o ducă în codru, să-i
scoață ochii și s’o lase acolo, ca s’o mănânce fiarele și alte
grozăvenii de acelea din pădure și de prin guduroaele întunecoase.
Mult sfat nu s’a făcut după aceea. Boanța merse în pivniță, legă pe
Florița la ochi,… și făcù precum i s’a fost zis.
Când ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde ființa omenească n’a
călcat de când e lumea, Boanța scoase cuțitul cel mare, deslegă
legătoarea cea neagră de pe ochii Floriței și făcù, ca să-și facă
treaba… Abia privì însă la Florița în față și în ochi, ea scăpă cuțitul
din mână și stete uimită și încremenită – cum stă omul când mare lucru i
se pune în cale… Mulți ani a trăit și multă lume a umblat baba Boanța:
pe Florița n’a văzut-o decât odată… De frumoasă ce-o vedeà îi părea
cumcă nici n’o vede, ci numai și-o gândește… Florița… stà și ea uimită
de ce vedeà: ea, – sărmana! – nu știà, ce are să i se facă, ce are să
pățească.
Cum Florița și Boanța stăteau așa uimite, deodată, ca din pușcă, sărì o
căprioară dintr’un tufar, și cum sărì, cum trecù pe lângă Florița, cum
privì la ea, așa privì, încât ochii amândoi și cel de-a dreapta, și cel
de-a stânga, îi săriră din cap și căzură la Florița în poale.
Baba Boanța mulțumì lui Dumnezeu, cumcă nu e silită să facă un păcat
mare, luă ochii cei de căprioară și-i duse, ca să spuie cârciumăriței,
cumcă i-a scos dela Florița din cap.
Florița rămase singură și părăsită… Ce să facă? – pornì, încotro o
duseră ochii și norocul.
Multe zile și multe nopți a pribegit Florița, așa singură, prin codru,
fără s’audă graiu pământesc, fără să vadă ființă omenească. Numai din
când în când i se ivià câte o fiară sălbatică în cale și asta rămâneà
însă privind din depărtare, îi urmà o bucățică de cale și apoi se
ascundeà în tufele dese. Florița mergeà cântând mai departe… Unde, –
nici ea singură nu știà… Mergeà… mergeà…
Intr’atâtea ș’atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se
desveleà ziua din noapte, văzù cum că vede ceva, – așa ca ș’o casă,
zărindu-se printre frunzele copacilor. – Inaintea casei lucră un om
ghebos ceva, – nu știu ce – aplecat la pământ, dar lucrà, încât nici cu
trăsnetul n’ai fi putut să-l trezești dela lucru… Dar cum lucrà? – nu ca
altă lume – Toate le făceà întoarse și sucite, ca și omul adecă, care nu
pricepe lucrul, de care s’a prins. El lucrà la un puiu… Mai înainte îl
ciupelì și numai după aceea îl opărì cu apă feartă – mai înainte îl
drese și numai după aceea îl ciupelì și opărì…
Când Florița văzù, cât de necioplit mi se mișcà ghebosul, ea nu se putù
răbdà – ca să nu meargă să-l învețe și să-i ajute…
«Bun lucru, bădiță!» grăì Florița blând ca totdeauna.
Ghebosul privì îndărăt, când auzì, așa ca prin vis, vorba cea dulce a
Floriței, și când privì și văzù ce vede… poate acuma fiecare să știe, ce
trebue să fie atunci, când un ghebos privește în fața Floriței! –
Ghebosul scăpă și cuțitul, și puiul, și toate le scăpă din mână, – și
stà înaintea Floriței, încât i se păreà c’acuma nici nu e ghebos mai
mult… Dar nici Florița nu stà la flori și frunze! Ghebosul erà atât de
hîd, cât Florița de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu
nasul cârlig, cu părul pârlit…
«Ce ai de gând cu puiul?» – întrebă Florița – după ce-i mai trecù
amețeala.
«Am să-l frig pentru tovarăși» – răspunse ghebosul cam cu jumătate de
gură, ca omul, din care scoți vorba cu frică.
«Ce tovarăși? – îl întrebă Florica.
Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vreà să zică ceva și nu
știe, cum s’o scoață mai nimerit. «Vezi casa asta? – zise el dela o
vreme, mai cu inimă. – Asta e casa celor doisprezece hoți de codru. Ei
s’au dus la hoțit, și eu am rămas ca să le fac demâncat».
Așa e, doisprezece hoți, – hoți de codru și grozavi, cu căpitanul lor
cel înfricoșat au locuit în astă casă… Și știe toată lumea, cum că hoții
de codru se spală în toată dimineața cu sânge de copil nebotezat, și
sânge de fete mari, iar în față de om nu pot să privească pentrucă
simțesc junghi în spete, și’n cap și pe toate laturile… Nu e minune dar,
dacă Florița a cam tresărit, când a auzit vorbe atât de mari:… Hei! dar
Florița nu s’a înfricoșat – zău! nu s’a înfricoșat, ci cu vorbă veselă
și râs pe buze a zis către Ghebos:
«Un puiu pentru doisprezece hoți? Nici pe-o măsea n’are să le ajungă».
«Vezi bine, că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul
făcându-se și el înțelept. Eri le-am fript un juncan, și ei m’au bătut
pentru c’a fost prea mult: astăzi știu că nu m’or bate».
«Iar azi te-or bate, pentrucă le-ai fript prea puțin… Aide ca să te
învăț eu ce, cum și cât să faci – zise Florița sărind sprintenă, cum erà
ea, peste pragul casei.
Acuma tăie patru pui și-i fierse, tăie doi purcei și-i fripse, făcù o
zămuță bună și caldă, și arătă ghebosului, cum are să facă de aici
înainte. «Eacă așa, dragul meu, și așa… și așa,» – îl învățà adecă
precum învață o maică bună și îngrijitoare.
Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoții, ghebosul spuse Floriței, cumcă
să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc
picioarele ca să nu cază în mânile hoților, – căci el numai atunci va
cântà din fluerașul cel mic, care chiamă pre hoți la prânz.
Florița găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curățì, mai netezì, făcù
casa, încât numai de-un drag să șezi în ea, apoi se puse la vorbă cu
ghebosul, și vorbiră… vorbiră până ce uitară de hoți, de flueriță, de
toate.
In adâncul codrului hoții începură să flămânzească, să se supere și,
care de care mai cu greu gând la inimă, să pornească către casă… Hei!
ghebosule, ghebosule – mare necaz ți-ai făcut!
«Ce se simte aici?» întrebă Florița simțind ceva, ca și când ar fi
sânge, sau așa ceva…
«Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat, – vin hoții! Fugi!
– Ba nu fugì, căci n’ai vreme de fugă… Ascunde-te sub pat.
Florița, – de frică ce să facă? – se ascunse sub pat. Iar cei
doisprezece hoți de codru veneau tot unul după altul, și încă din
depărtare s’auzeà, cum ziceau, că au să-l ucidă, să-l turtească, să-l
taie bucățele pre ghebosul… Cum nu? – când ei răbdau la foame… ei… hoți
ca dânșii!
Ghebosul le eșì în cale, ca să-i roage de ertare și să le spună, cumcă
le-a făcut mâncări bune.
«Să taci de loc – grăì căpitanul. – Nu-mi priește mâncarea până ce nu mă
spăl cu sângele tău, – după aceea intră în casă pentru ca s’aducă
cuțitul cel mare; iară ceilalți prinseră pe ghebos și-l făcură nod.
Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc: i se părea
că astă casă netedă și curată nu e a lui. «Măi oameni! grăì către cei de
afară, veniți încoace!»
«Ce-e?» întrebară cei deafară.
«Veniți, când zic!»
Când hoții pășiră pe prag, ei priviră încă mai uimiți decât căpitanul la
casa lor… Așà privind, le trecù de mânie, și iarăș le venì foamea; se
așezară unul după altul la masă.
Ghebosul, ca și omul care erà s’o pățească, se făcù sprinten, fugì la
vatră și intră cu mâncările în casă.
«Când căpitanul simțì mirosul aburilor din zeamă, «Măi! grăì către
ghebos, pentrucă mi-ai curățit casa, te lăsăm până după prânz», după
aceea luă lingura, gustă din zeamă și o purtă prin gură.
«Ce mâncare e asta?» întreabă dupà aceea.
«Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduță, – răspunse ghebosul.
«Bună mâncare! – grăì căpitanul… Luă după aceea lingura, dete la fiecare
hoț câte trei linguri și ce rămase își ținù sie.
Hoții își mâncară părticica și după aceea priviră, lingându-se pe buze,
la părticica căpitanului.
Ghebosul intră cu carnea cea de puiu.
«Ce-e aceasta? întrebă căpitanul.
«Puiu, puiu fript», răspunse ghebosul.
Căpitanul își tăie o bucățică, gustă și apoi grăì către ghebos:
«Măi! asta s’o fi adus tu mai înainte! – Pentrucă ne-ai făcut atât de
bune mâncări, noi cu toții te iertăm!» – După aceea luă cuțitul, tăie la
fiecare hoț câte o bucățică și ce rămase își ținù sie.
Hoții își mâncară bucățelele, după aceea începură să privească la
bucățile căpitanului lingându-se pe degete… Iară căpitanul dela o vreme
începù să resufle cu greu și să mănânce cu țârîita, numai de ici de
colea câte o bucățică, câte un fir, ca și omul, care ar mâncà și nu
poate mâncà de sătul ce e săracul.
«Frate căpitane – grăì unul dintre hoții cei flămănzi, – tu te-ai
săturat: dă-ne nouă, ce a rămas!»
«Ce? îi zise căpitanul, sau n’ați avut și voi: asta o țin pentru mine –
pentru ca s’o mănânc desară».
«Să nu fie supărare, grăì ghebosul, mai sunt încă și alte mâncări».
«Auziți voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre».
«Ba nu! grăiră hoții, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună!…
Vorbă din vorbă: hoții începură a se certà… Unii că asta, alții că ceea;
treaba stà rău, și dacă ghebosul n’ar fi intrat cu purceii cei fripți în
casă, zău nu cred că nu s’ar fi întâmplat un lucru nesfârșit. Când însă
mirosul fripturei le intră în nas, îndată se stâmpărară.
«Ce e aceea?» întreabă căpitanul.
«Purcel, purceluș fript!» răspunse ghebosul. Căpitanul gustă… Așa ceva
până acuma nici în vis n’a gustat.
«Măi prostule! – grăì către ghebos, acuma trebue să-l aduci tu pe
acesta? Să mi-l pui mie pe sară» – și dete puii la ceilalți hoți.
«Să ne dai purcel! grăiră hoții, ai zis că ce vine e al nostru».
«Ce? – sau n’ați zis voi, că puii să vi-i dau? zise căpitanul
mâniindu-se urât.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
O vorbă nu zic mai mult!… Hm! aceea nu e glumă, când căpitanul zice așa
vorbe către tovarășii săi flămânzi… Poate acuma fiecare să știe ce e
aceea, când unsprezece hoți se bat cu căpitanul lor… Sărmana de Floriță!
dacă ar fi știut ea, cum că asta are să fie din mâncările cele bune…
Sburau, Doamne, săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri, și se băteau
hoții precum se bat nourii în capete și se prăpădesc… Așa lucru n’a fost
încă de când e lumea!
Și Florița?… Bun e sufletul bun! Doamne bun e!… bun ca și darul și mâna
lui Dumnezeu! Când hoții se băteau, sfărmau și prăpădeau mai a perire,
Florița nu se mai putù răbdà, ci eșì de sub pat și se puse tocmai în
mijlocul lor, și cum s’a pus, a stat acolo între ei, între hoții cei
înfricoșați, bătăuși și hoți de codru.
Ce-a fost după aceea, cum s’a făcut, cum s’a sfârșit; aceea e acuma
treaba lor… Oare Doamne… când vede cineva pe Florița, s’ar mai puteà
bate și supărà, iar mai puteà venì gând rău și neîmpăcat?… Hoții steteră
toți încremeniți și amuțiră, și scăpară săbiile, cuțitele și fel de fel
de lucruri ce aveau în mână: li se păreà cum că a venit pedeapsa lui
Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru
păcatele lor cele multe în răutatea lor cea mare și înfricoșată și
hoțească… Eară Florița le grăì în graiul ei cel blând: «Nu vă supărați,
bădișorilor, că, dacă doriți, iarăși vă fac mâncările încă mai bune și
mai călduțe decât cum au fost cele de astăzi».
Hoților li se păreà, că cerul s’a dărâmat asupra lor și munții și
codrii, când auziră vorba Floriței.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
De aici înainte Florița rămase la casa hoților; îi îngrijì, îi curățì,
le făcù mâncări bune, îi ținù la povești frumoase și la vorbe blânde;
iar hoții nu se mai mișcară de-acasă. Le părea, că de aici înainte nici
n’au ce să cerce în lume… Așa merse asta până ce li se sfârșiră
mâncările: ajunseră că abea mai aveau bucate pentru trei zile și trei
nopți. Apoi nici unul nu voea să se urnească de acasă pentru ca să
câștige; fiecare voià să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture,
să văruească, să îngrijească grădina cea cu flori, să facă adecă după
placul și dorința Floriței.
Într’o zi Florița merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum și ce,
și află, că un porc sălbatec a făcut mare zgudulire printre straturi și,
aflând, tare și mult s’a întristat. Hoții, cum auziră, toți cu toții
săriră la puștile cele ruginite și merseră și goniră și nu se opriră
până ce nu-l împușcară pe porcul cel sălbatec. Când căpitanul, care erà
cel mai sprinten dintre toți, veneà cu el în spate, așa pășeà de fălos,
așa priveà de mândru, în cât erai să crezi c’a stat de vorbă cu Sf.
Petru… De aici înainte fiecare hoț voea să fie cel mai harnic, mai de
treabă și mai voinic. Ghebosul, cel mai înțelept dintre dânșii, îi
împărți în două: șase inși trebueau să meargă în toată ziua la câștig,
iar alți șase aveau să rămână acasă, pentru ca să lucreze după porunca
ghebosului și dorința Floriței.
Cei mai isteți dintre hoți se duseră în cetatea împăratului și cumpărară
cu mulți bani fel de fel de lucruri frumoase și le aduseră, ca să le
pună la căpătâiul Floriței așa, ca nimeni să nu știe cine le-a pus… Și
apoi li se nebuneau mințile, când vedeau, cum că Floriței îi sare inima
de bucurie, când dimineața își aflà cărpele cele frumoase la căpătâiul
patului.
Așa curgeà traiul hoților de când ei au dat de Florița, și așa traiul
Floriței, de când ea a dat de hoți. Iți râde inima, când îți aduci
aminte!
Hei! dar lumea e rea! Bag samă nici Dumnezeu nu vreà, ca în lume să fie
numai bine!…
Crâșmărița după multă vreme iarăși privì în căutătoare, iarăși întrebă,
căutătoarea iarăși îi răspunse și iarăși făcù vorbă cu baba Boanța…
Ce-ți e muierea vicleană! nici în fundul lumei nu-ți lasă pace și traiu
bun…
Baba Boanța își făcù trebile, află cum și ce e cu Florița și unde se
află ea, pornì apoi în cale către codrul cel vestit… Când ea erà
s’ajungă la casa hoților, află că vede niște oameni vorbind: erau cei
șase hoți ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă șapte frunze verzi de pe
creanga unui stejar, grăì asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă,
suflă apoi de trei ori asupra lor. Baba n’a suflat bine, până ce
frunzele se veștejiră și hoții adormiră toți șepte unul după altul.
Acuma baba Boanța intră la Florița în casă, spuse cum că-i aduce
«sănătate și voe bună» de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de
aur, frumos și rotund.
Florița – dar de unde să poată gândì rău prin capul ei! – ea trase
inelul pe degetul cel mijlociu, și nici nu-l trase cum se trage, până ce
și căzù la pământ.
După ce Boanța își făcù treaba, ea își luă cârja de după cuptor și o
șterse din cale. Nu-i veneà la socoteală ca să steà încă mult fiindcă
știà, cum că multă vreme n’are să treacă până ce hoții se vor trezì din
somn. Și hoții cei din codru, zău! nici pentru o Boanță nu sunt lucru de
glumă.
Când hoții intrară în casă, și când ceilalți sosiră: știe acuma fiecare
ce e aceea, când doisprezece hoți de codru plâng din ruptul sufletului,
în cât pietrele se mișcă… numai Florița nu se mișcà, căci ea erà moartă,
moartă… ca și moartă. În durerea lor cea mare n’avură în cotro: hotărâră
să îmbrace frumos pe Florița, să-i facă un mormânt, și… vai ș’amar când
vine până într’atâta! Cum steteau ei însă așa lângă mort, văzură ceva ce
încă n’au văzut: inelul Boanței… Cât ce traseră inelut de pe deget,
Florița își deschise ochii și se făcù mai vie decât ce a fost cândva.
In bucuria lor cea mare hoții merseră în cealaltă zi în satul
împăratului și cumpărară toate inelele și tot aurul ce se află în târg
și-l deteră Floriței, pentru ca să nu mai primească dela alții. – Și
apoi grijeau, Doamne! – cum pot numai hoții să grijească, pe Floriță,
când se tem că o vor perde.
Peste șapte luni, șapte săptămâni și șapte zile crâșmărița earăși privì
în căutătoare, earăși auzì vorbele supărătoare, iarăș chemă la sine pe
baba Boanța și iarăș trimise primejdia asupra Floriței.
Boanța făcù ca și în celălalt rând, și după ce adormiră hoții iarăși
intră la Florița, îi zise sănătate și voie bună și îi dete o rochie de
mătase, grăind: «Eaca, ți-a trimis-o maica-ta cea bună, ca să te
împodobești cu ea».
Florița de bucurie, că a primit veste de-a casă, îmbracă rochia ca să
vădă cum îi șede. Nici nu trebue să spun, că astă dată Florița căzù mai
moartă. Boanța fugì mai iute, durerea hoților fù mai mare și învierea
mai puternică și mai îmbucurătoare – decât înainte de asta cu atâtea
săptămâni.
Acuma hoții cumpărară toate mătăsurile și frumusețele ce se aflau la
neguțătorii cei mari și împărătești; iar îngrijirea lor se făcù pe de
șapte ori câte de șapte mai mare decât ce a fost cândva.
Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile crâșmărița, _acuma de a
treia oară, adecă de a doua oară de a treia oară_, iarăși se fălì către
căutătoare cu frumuseța sa.
«Ești frumoasă, îi răspunse căutătoarea, – dar Florița e mai frumoasă,
de o sută și o mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însuși
când-va, – și trăește ca o împărăteasă».
După aceste vorbe crâșmărița n’a mai chemat pe Boanța la sine, ci și-a
legat catrința și ea însăși s’a dus la coliba babei.
Ce-au vorbit, – ce n’au vorbit, – ce sfaturi au făcut: aceea nu se poate
spune… Bune gânduri cu de-a bună samă nu le-a trecut prin minte… Vai și
amar de acela ce dă de rău cu muerile!
Boanța se suflecă, acuma chiar de a treia oară, și acea nu e glumă, când
o vrăjitoare ca și Boanța se suflecă, cum înainte de asta nu s’a
suflecat încă… De astă dată nici nu pornì pe picioare, ci în miez de
noapte călărind pe o prăjină strâmbă… Mare primejdie trebue să fi fost
în gândul ei, că s’a opintit atât de băbește!
De când Florița murise în două rânduri, hoții nu mai dormeau nici ziua,
nici noaptea, ci stau la pază, cum stai când de mare necaz și primejdie
te temi. Pentru ca nu cumva să-i cuprinză somnul, unul dintre ei
totdeauna trebuià să se culce pe un pat de spini, iară subt pat erà
jăratec viu și înfocat… Boanța văzù că acuma cu una cu două n’are s’o
isprăvească; ea făcù dar lucruri, vrăjitorii și fel de fel de taine,
încât mintea curată nici nu le poate gândì… Pentru ca să adoarmă pe
hoți, ea acuma nu făcù vraja cea mai mică, cu frunzele de ștejar, ci
vraja cea mai mare și ne mai pomenită, încât ți se ridică perii în
vârful capului, când gândești la ea. Luă un ac subțirel și mic, dar mic
și subțirel, încât nici cu vârful limbei nu puteai să-l simțești, dar
încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece ștejari cu acest ac, grăi o
mulțime de zicăli încălcite, se’ntoarse de trei ori peste cap, – și
hoții, toți doisprezece, împreună cu ghebosul, – chiar și acela de pe
spini și jăratic, adormiră ca morți.
Când Boanța intră, acuma de a treia oară, în casă la Florița, ea nu zise
numai «sănătate și voie bună», ci alte vorbe care de care mai frumoase
și mai dulci, cum vorbesc adecă babele când voiesc să-ți strice firea…
eară Floriței îi săreà inima de bucurie, când auzeà atâta veste bună și
frumoasă dela «ai săi».
«Să te împodobesc, ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună
– grăi Boanța într’un târziu. – Să-ți pepten eu părul și să ți-l…
De unde ar puteà Florița să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce?…
Ea lăsă ca Boanța să o pieptene, – și Boanța o pieptănă, – atâta de
frumos o pieptănă, atât de frumos îi împleti părul, încât i se încurcau
ochii, când priveà la ea și nu știà pe unde o vede mai frumoasă… Dar
Boanța nici nu fuse gata cu pieptănatul până ce Florița și căzù moartă,
mai moartă decât ce a fost cândva în viața ei… Boanța i-a fost împletită
firul morții în păr.
După ce Boanța își făcù păcatul, ea se suì pe prăjina cea strâmbă și se
depărtă mai răpede decât vântoasele.
Când hoții aflară cum că iarăși nu e bine, ei deteră a fugì care
încotro, a se opintì din ruptul sufletului ca doară cumva să învie pe
Florița și de a treia oară. Îi traseră inelele de pe degete, îi
dezbrăcară rochia, îi luară banii de pe piept: dar Florica rămase
moartă, – și hoții, cei doisprezece hoți grozavi din fundul codrului,
încet, încet, unul după altul, începură să plângă, – nu cum plâng copii,
ci cum plânge omul, când vede că acuma toate s’au sfârșit, că de aci
înnainte nu mai are ce să facă.
Când Florița fu cu totul dezbrăcată, hoții încetară a plânge și rămaseră
cu toții încremeniți; li se oprì suflarea și-i părăsì sufletul.
«S’o despletim!» grăì ghebosul.
«Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul așà de frumos numai ea știe
împletì, cu degetele ei cele mărunțele».
«Da, da! – zisere ceilalți hoți. – Dacă a venit acuma până într’atâta,
să fie măcar și moartă precum a fost mai frumoasă’n viață».
De aci înainte hoții multă vorbă nu făcură; nici n’aveau ce să-și mai
zică: îmbrăcară pe Florița în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse
fiecare câte un crinișor pe frunte, aleseră cel mai frumos copac din
codru, făcură un coșciug, cum ei îl știau a face mai frumos, așezară pe
Florița în coșciug – și-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată,
topită tocmai din fagurele, în care a fost să fie matca albinilor… După
ce le gătiră astea, căutară cea mai înaltă poiană din codru și unde erau
cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori mai adânc decât ce
erà de lat și de trei ori mai lat decât erà de lung… și apoi… sărută
fiecare pe Florica în mijlocul frunții, – și o luară, – și o duseră…
«Ho! stați! – grăì ghebosul, când văzù că hoții voesc să arunce pământ
asupra Floriței. Pământ pe trupul ei? Nu vă temeți de mănia lui
Dumnezeu?»
Hoții toți, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre
în pământ de rușinea păcatului ce erau să facă.
Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul:
erau legați de pământ, și simțeau că acasă nu au ce să mai caute… Se
așezară dar jur împrejur pe lângă mormântul Floriței și priviră…
priviră, până ce privind muriră toți doisprezece, unul după altul.
Doisprezece hoți au murit, și ghebosul împreună cu dânșii… Sărmanii de
ei! mai c’au fost oameni de treabă… Bag sama așa a fost să fie.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Multă, foarte multă vreme a stat Florița așezată în mormânt; pe lângă
mormânt peste pământul ce sta în jurul gropii au fost crescut tot flori
din flori, care de care mai frumoase și ne mai pomenite, și florile nu
cresc ca și bureții peste noapte… După multă vreme dară feciorul
împăratului a venit cu mulți oameni și cu mare treabă, ca să vâneze prin
codru… De odată auziră, cum fac cânii mare larmă și multă lătrătură.
Feciorul împăratului trimise pe câțiva argați dintre cei mai tari la
inimă, ca să vază ce e, cum și pentru ce.
Argații veniră și spuseră, că s’au adunat cânii într’o poeană înaltă și
luminoasă, și, suindu-se pe un dâmb cu flori, toți cu toții, cu mic cu
mare, au început – nu să latre, ci să urle, cum urlă cânele, când vede
bufnița strigând pe hornul casei, ori când arde casa stăpânului său, –
să urle adecă a primejdie.
Feciorul cel de împărat – fecior de împărat adecă, care nu se mulțumește
cu una cu două – poruncì argaților să-l aștepte și se duse ca să vază el
cu ochii și s’audă cu urechile lui de treaba cânilor.
Când simțiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de
primejdie și deteră ași mișcà cozile. Hei! dar din loc nu se mișcară
până ce nu pășì feciorul cel de împărat în florile cele frumoase… Fecior
de împărat, fecior de împărat… doisprezece oameni impietriți nu sunt
glumă: zău și chiar un fecior de împărat trebue să tresară, când îi vede
printre flori – și apoi când privi în mormânt?… Feciorului de împărat îi
părù cum că chiar și al lui suflet a impietrit, când văzù pe floarea
codrilor… El a văzut multe fete de împărat: Florița e însă Florița… Când
văzù dar că Florița e moartă, el se întristă, după aceea se supără, și
mai la urmă atâta de grozav se amărî încât îi venea ca să ia lumea în
ghiare și așa să dee cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici
semânța să nu rămână de ea!…
Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurți la vorbă. «Dacă n’am văzut-o
vie, s’o văd cel puțin moartă,» își zise el, și apoi merse la argați, le
poruncì ca să pornească către casă. Numai doi oameni credincioși ținù la
sine, și când se făcù noapte, cu acești doi împreună scoaseră pe Florița
din mormânt, și o duseră prin ascuns la curtea împăratului… După ce
Florița fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului
poruncì argaților să tacă despre cele ce au făcut și văzut și n’au mai
văzut, și-și făcù treaba mai departe. El alese cele mai frumoase
douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, așeză pe Floarea
codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, poruncì ca douăsprezece fete,
cele mai sprintene, să grijească pe Florița zi și noapte, să o așeze
într’un leagăn de aur și să o legene ca și când ar fi vie. Fața Floriței
și acuma erà rumenă; crinișorii de pe fruntea ei nici acuma n’au
veștejit, și părul ei și acuma tot atât de frumos erà pieptănat și
împletit: feciorul cel de împărat dete poruncă aspră, ca nimeni să nu
atingă fața, crinișorii și părul… De aici înainte făt-frumosul
împărătesc de dimineață până sara și de sara până dimineața nu se mișcă
de la leagănul Floriței: priveà – priveà în fața cea frumoasă până ce
adormea privind și cu ochii deschiși.
Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Florița nu mai încetau
ași sparge capul asupra poruncii aspre ce li s’a dat. «Oare pentru ce să
nu atingem crinișorii și pentru ce să nu-i despletim părul? și dacă am
face, ce s’ar face? cum ar fi?» se întrebau ele în gândul lor. Așa e
muierea! n’are odihnă până ce nu află, ce ar dorì să știe.
«Știți voi ce? grăì cea mai șireată dintre ele. Feciorul împăratului
doarme: aide s’atingem și să despletim; până când el se trezește, noi
iarăși facem precum a fost.»
La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să
despletească pe Florița, și cum o despletiră, îi scoaseră firul morții
din păr; eară Florița, Floarea codrilor, se făcù mai vie, mai frumoasă
și mai sprintenă decât ce a fost cândva în viața ei. Când fetele văzură
morții râzând, ele, înspăimântate, și învrăjbite, fugiră care încontro,
din larma ce făcură se trezì și feciorul cel de împărat. Acuma poate fie
care să știe, ce e aceea când feciorul cel de împărat vede pe Floarea
codrilor chiar vie, privește în ochii ei cei blânzi și aude vorba ei cea
dulce. Infricoșat și grozav și ne mai pomenit de frumos lucru trebue să
fie așa ceva.
Feciorul împăratului nici trei vorbe n’a grăit până ce a și mers vestea
în curte, cum că «eacă așa și așa», că s’a întâmplat adecă ce s’a
întâmplat cu minune și cu taină nepricepută, și când a venit împăratul
cel bătrân ca să vadă ce e, cum și pentru ce, el atât de tare s’a
speriat, încât îi înegriră perii capului și înjuni cu șeptezeci și șepte
de ani!
După ce oamenii se desmeticiră, Florița stete de vorbă cu ei, și le
spuse cum și ce, de unde și până unde, eaca încoace și încolo, adecă
toată întâmplarea și patimile ei. Impăratul cel bătrân asculta, precum
asculți la copilași, când încep ca să vorbească, asculta adecă, încât îi
stà resuflarea în loc, și precum ascultà, el tare și foarte mult se
supărà, când auzea câte toate despre suferințele sărmanei de Florița;
eară când asta încetă cu vorba, el grăì către ea cu vorba lui cea blândă
și împărătească:
«Fătul meu, – draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea,
să îmi fii mie noră și nevastă feciorului meu.»
Florița nu zise nimic, ci privì numai așa cu coada ochiului la cel
voinic frumos fecior pe împărat… eară feciorului i se făcură vorbele nod
și crimpiță tocmai pe vărful limbii.
Până ce zici «una, două, trei» vestea despre cununia feciorului de
împărat ajunse până în cele patru colțuri ale lumii. Până și orbii și
șchiopii porniră în cale, ca să vină, să vadă și să nu mai uite cât vor
traì. Crișmărița cea frumoasă, nici ea nu putea să rămână acasă: se găti
dar cum numai ea știea, și când fuse gătită, earăși întrebă de
căutătoare, acuma de a șeptea oară, – de-a șeptea oară, asta nu e glumă!
Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar Florița e mireasă de împărat!
Când crîșmărița auzì aceste vorbe, ea poruncì, ca să lase tot vinul să
curgă, să spargă toate vasele, și pornì către fiica sa cea dragă și
ginere-său cel împărătesc.
Se făcù apoi o nuntă, o cununie și un ospăț decât care mai vestit și mai
minunat de când e lumea n’a fost: chiar și copiii cei de țigan mâncau cu
linguri de aur, iar după ce-au mâncat și le duceau cu sineacasă, ca să
le aibă și să țină minte.
După nuntă împăratul poruncì, ca să se facă o casă cu păreții de
oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste din țară, și să închidă
pe crișmărița cea vicleană cu ele, pentru-ca să vază și văzând să se
surpe în gândul ei, cumcă nu-i ea cea mai frumoasă în țară[3].
Iar Florița și feciorul cel de împărat trăiră fericiți și fără supărare,
cum trăesc oamenii buni la suflet și înțelepți la minte, încât vestea
depre ei ajunse chiar și până la noi…