Sa priveasc-Ardealul lunei i-e rusine
Ca-a robit copiii-i pe sub mani streine.
Ci-ntr-un nor de abur, intr-un val de ceata,
Isi ascunde trista galbena ei fata.
Horia pe-un munte falnic sta calare:
O coroana sura muntilor se pare,
Iar Carpatii tepeni ingropati in nori
Isi vuiau prin tunet gandurile lor.
- Eu am - zise-un tunet - suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul sau;
Fruntea-mi este alba ca de ani o mie,
Dara a lui nume mai mult o sa tie.
- Nalti suntem noi muntii - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, ca ni-i imparat.
Atunci luna iese norilor regina,
Fruntea lui cea pala rosu o-nsenina,
Galbenele-i raze incing fruntea-i rece,
Ca parea din munte diadem de rege.
Si un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetand ca-i Joe, Dumnezeul lor,
Cand in miezul noptii, cununat cu nymb,
Fulgere arunca sus de pe Olymp.