I.

Regina unei țeri mici!

Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țeri mai mari

înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta.

Înseamnă muncă și griji și nădejde, și multă trudă pentru

slabă ispravă. Dar larg e câmpul, și, dacă inima are voie bună,

mare e opera.

Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiș

în sus; dar anii cari trecură au adus altă cunoștință, o

cunoștință binecuvântată, și acuma știu.

Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi

trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceia ascultați câteva

cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane,

să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întăiu, apoi

cu inima.

* * * * *

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei,

și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare

să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor.

Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu

învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în

primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât

leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară unde țeranii

muncesc supt un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria

fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de ghiață și

verile ard ca în cuptor.

Legătură intră Răsărit și Apus.

La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea

fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea

frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.

Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-ar

plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ

cu ochii Reginei lui.

Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și,

încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.

Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu,

împreună vom merge spre un mai mare viitor.

* * * * *

Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aier

liber și de cărări necălcate m'a dus la multe descoperiri. Îmi

plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la

vre-un sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând

între crucile ei rustice pe vre-un mal ori să mă aflu la cutare

loc în vremea apusului, când boltă și pământ erau să fie

scăldate în roșu înflăcărat.

O, apusurile românești, ce minunate sunt!

Odată călăriam încet spre casă.

Ziua fusese arzătoare, aierul era greu de praf. În nesfârșite

valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea.

Nicio aburire de vânt nu mișca maturitatea lor; păreau că

așteaptă ceasul secerișului, mândre că sunt bogăția țerii.

Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu și alte câmpii de

grâu, pierzându-se 'n zări într'o linie palidă. O ceață albastră

plutia asupra lumii, și cu dânsa o mireasmă de rouă și de sămânță

ce coace se ridica ușor din pământ.

La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă țintind

ca un deget uriaș spre cer. Lângă dânsa o veche cruce de piatră

hâită într'o parte ca de oboseală, o cruce înnălțată odată

cu fântâna întru amintirea cutăruia care murise....

Pace mă înfășura; calul mieu nu făcea nicio mișcare: și el

era supt farmecul de amurg.

De departe, o cireadă de bivoli venia încet spre mine pe lungul

drum drept: un alaiu urât de bestii care puteau să fi aparținut

vremurilor înnainte de potop.

Unul câte unul înnaintau, acoperiți de noroiu, răbdurii,

hâținând trupurile lor hâde, purtând masiv capetele lor cu

coarne grele, ochii lor goi de înțelegere zgâiți spre nimic, de

și, când și când, ridicându-și fețele, păreau că-și caută

ceva din ceruri.

De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovărășindu-li

orice pas. Soarele apuind îl prindea, prefăcându-l într'un fum

aprins. Era un văl de lumină întins asupra acestor dobitoace de

povară, o glorioasă aureolă de raze înnaintând cu dânșii

către odihna lor.

Stătuiu pironită pe loc și mă uitaiu la dânșii cum treceau pe

lângă mine, unul câte unul.... Și în seara aceia o perdea pare

că a fost trasă de 'nnaintea atâtor taine. Prinsesem înțelesul

vastei și rodnicei câmpii.

* * * * *

Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această

țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau năcazul ei, lumina ei sau

umbra ei; cu fiecare an interesul mieu pentru dânsa s'a făcut mai

vast și înțelegerea mea s'a adâncit; am ajuns să știu unde era

nevoie de mine ca să ajut.

N'am să mă apuc a povesti de așezămintele țerii mele, de politica

ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu

mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să

vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țeranii și ostașii ei,

de lucruri care m'au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut

ca inima mea să bată odată cu inima ei.

M'am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor,

li-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.

Li-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar,

de și străină, nicăiri, între țerani, n'am întâmpinat neîncredere

ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase

să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile

lor. Totdeauna de năcazurile lor au să povestească cei sărmani,

dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte

și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor

lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.

Săraci sunt, neștiutori sunt țeranii aceștia. Părăsiți sunt

și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt

cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile

lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar _un_ vis mare îl hrănește

cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe

pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l

poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era

cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.

* * * * *

Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte

ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele

câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case

așa de mici.

Păreau casele pe care le schițam în copilărie, cu o ușă la

mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând

undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea aceste coperișuri

par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și

ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga

după ajutor.

Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele

vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios,

umplând de zarva lor tot văzduhul.

Nicăiri n'am văzut atâția dulăi ca într'un sat românesc, --

grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat.

Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc

nicio clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea romănească.

Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa

în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă

farmecul.

Primăvara, sunt pe jumătate îngropate 'n pomi, o Mare spumegând

de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale

colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii.

Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri;

zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile

nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de

scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială.

Printre toate acestea copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate

goi în fericită libertate.

Niciodată n'am fost în stare să înțeleg cum familii așa de

îmbielșugate, fără să mai pomenesc păsările și atâția prieteni

cu patru picioare, pot afla loc în cele două mărunte cămăruțe din

care se alcătuiesc aceste colibe.

Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuță e o albă

grămăgioară învăluită; toate colțurile sunt rotunzite, așa

încât coliba pare să fie împachetată în vată.

Nu-și dă nimeni osteneala să înlăture nămeții. Zăpada rămâne

unde a căzut; săniuțele sar peste ridicăturile ei, făcând drumuri

tot așa de învălurate ca o Mare bătută de furtună!

* * * * *

Țeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n'are niciun rost

în socoteala lui de viață. Deprins cu zări nemărgenite, el nu

așteaptă să ajungă într'o zi la capătul drumului.

Vara, carăle, iarna săniile se mișcă de-a lungul acestor

nesfârșite drumuri, încet, supus, cu o neobosită răbdare.

Trase de cai mărunți, slabi, săniile de lemn trec peste zăpada

neegală; țeranul stă pe jumătate ascuns între grămezile de

lemne și căpițele de fân ori de coceni, după cum duce una ori

alta dela un loc la altul. Bun de zugrăvit în asprul lui cojoc, e

tot așa bun de zugrăvit vara în cămașa lui albă, cu pălăria

largă 'n margeni, culcat cu mulțămire pe grâul clădit, pe când

boii lui răbdurii se trudesc înnainte, părând a fi tot așa de

nepăsători ca și stăpânul lor la lungimea drumului. Cenușii

boii aceștia, -- slabi, vânjoși, cu coarnele lung arcuite; ochii

li sunt frumoși, cu o căutătură aproape ca a omului.

Și de-a lungul acestor drumuri carăle țeranilor se trudesc, unul

după altul, în șir fără capăt, prin norii de praf. Dacă noaptea

le apucă pe drum, boii sunt desjugați, carăle trase lângă șanț

până ce zorile răsârind amintesc țeranilor că mai sunt multe

poște pănă să ajungă la țintă.

Când plouă, praful se face noroiu; drumul se face atunci numai o

apă!

România nu e o țară de colori tari. E o ciudată unitate în zările-i

largi, în drumurile-i prăfoase, în țeranii ei îmbrăcați în alb, în

carăle ei aspre de lemn. Pănă și boii și caii par a se fi contopit

în cenușiu sau în coloare murgă, așa încât să se facă una cu acel

soiu de visătoare negură ce zace asupra tuturor lucrurilor.

Numai apusurile prefac toate aceste nuanțe de umbră într'o

neașteptată minune de coloare, revărsând asupra pământului

și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân

schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc

și fețe sarbede, obosite aprinzându-se ca de o miraculoasă

strălucire.

Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el

năvălește asupră-mi ca o veșnică făgăduială trimeasă de Dumnezeu

din ceruri.

Poate că, iarna și toamna, aceste apusuri sunt mai glorioase, când

pământul e obosit, când munca lui de un an e isprăvită sau când

el doarme supt strălucitoru-i giulgiu de zăpadă, păzind în

sânul său recolta ce va să vie.

* * * * *

Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.

Căsuțele sunt mai puțin sărăcăcioase, nu așa de mici, coperișurile

de stuh sunt înlocuite cu cele de tablă, care strălucesc ca

argintul în soare. Mai bogate și mai felurite sunt veșmintele

țeranilor; colorile sunt mai vii, și adesea o grădiniță plină de

flori încunjură casa.

Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste sate din muncele;

toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire, când

anul ce trage de moarte aruncă o ultimă sforțare de frumuseță

înnainte să-l învingă frigul și zăpada.

De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene,

țeranii ieșindu-mi înnainte cu mânile pline de flori. La cel

d'intâiu semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți

rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe

căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite

și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de

praf. Ca și stăpânii lor, caii mărunți sunt nebuni de aprinși;

totul e zvon, coloare, mișcare; sălbatec aleargă bucuria pe

pământ.

Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și

ele-ți strigă: bine-ai veniț! Cete de femei îmbrăcate vesel și

de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca

să samene flori în calea Reginei lor.

Biserica se află 'n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna

trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute,

fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la

ușă cu crucea în mână.

Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie,

nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Țeranii români

rămân plini de demnitate; rare ori ei sunt gălăgioși în bucuria

lor. Li trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă

glasul: dar nu arată mirare și curiositate, numai puțină. De cele

mai multe ori expresia feței lor rămâne serioasă, și copiii lor se

uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie.

Numai călăreții aceia în goană ajung a face zgomot în voioșia lor.

* * * * *

Sunt curioase datini la țerani, eresuri ciudate. România fiind o

țară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie: e semn de bielșug,

de rodnicie, e nădejde de bună recoltă, -- bogăție.

Une ori, când mergeam prin sate, țerancele puneau donițe mari

pline de apă înnaintea pragului; un vas plin e semn de noroc.

Ele varsă chiar apă înnaintea piciorului cuiva, tot din pricina

acestui straniu eres, că apa e belșug, și, când vine fața

luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul.

Am văzut fete înnalte, frumoase, ieșind din casele lor ca să mă

întâmpine cu cofe pline ochi pe cap: la apropierea mea, stăteau pe

loc, stropii lunecându-li pe față ca să arăte bine că vasele

sunt cu adevărat pline.

E bine să întâlnești un car plin de grâu sau de fân care ți

iese 'n cale; dar un car deșert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s'au strâns în jurul

mieu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în

genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și mai mult

decât odată ei mi-au adus pe copiii lor cari-și făceau cruce

înnaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într'o biserică.

La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar

pe încetul m'am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate

umilită, pe jumătate mândră, înnaintam printre ei, fericită că mă

aflu în mijlocul lor.

* * * * *

Ar fi cu neputință să vă descriu tot ce am văzut, auzit ori

simțit pe cale între acest popor simplu, cu inima caldă; atâtea

priveliști vii, atâtea scene mișcătoare au rămas întipărite

în inima mea. Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate,

pe șesuri fierbinți; m'am cățărat până la umile căsuțe cuibărite

laolaltă pe coaste de munți. Am ajuns la plăcute sălașuri mărunte

ascunse între brazi uriași. Pe țermuri de Mare pierdute am

descoperit sătucene unde Turci locuiau în singuratecă răzlețire;

lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puțintele, locuite

de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al

țeranului român. De la întâia vedere recunoști neamul lor:

uriași înnalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile

roși ce se văd cât de colo.

Mai ales în Dobrogea aceste nații felurite se îmbulzesc: pe

lângă Români, Turci, Tatari, Ruși, pe alocurea și Nemți,

trăiesc pașnic unii lângă alții.

* * *

Am fost într'un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în

parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un

capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, întrând în fiecare

biserică, isprăvindu-mi încunjurul la mica moschee rustică,

tapisată cu covoare veștejite, și acolo, într'o mulțime de Turci

de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n'am înțeles

nimic. O femeie care nu e voalată n'are drept să între în sfânta

incintă; dar un nume regal deschide atâtea uși, și atâtea regule

severe se calcă în bucuria de a primi un oaspe așa de neobișnuit.

Într'o arzătoare zi de vară am venit într'un orășel locuit

aproape numai de Turci. Împărțiam bani mărunți între săraci

și cei fără sprijin și mă purtam de ici colo. Era acuma rândul

poporației musulmane; de aceia cercetam locurile cele mai

nenorocite, cu mânile pline de bani.

Așa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul

cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M'am găsit

încunjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate,

ciripind o limbă neînțeleasă mie.

Îmi ziceau: Sultană, și fiecare-și simția nevoia de a mă

pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate,

ba o bahadârcă bătrână m'a apucat de bărbie. Mă duceau din

colibă 'n colibă, din curte 'n curte. M'am găsit despărțită de

tovarășii miei, rătăcind într'o lume pe care n'o mai cunoscusem

până atunci. Mă târau cu ele printr'un labirint de mici colibe

clădite din lut, de grădini ridicul de mici, de ogrăgioare dosite,

făcându-mă să întru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii

lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau

și se băteau după mine, puindu-mi întrebări, copleșindu-mă cu

bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din

umere și zâmbete.

Femeile musulmane mai sărace nu sunt de fapt voalate. Ele poartă

largi nădragi de bumbac și peste dânșii un fel de mantie

pe care și-o tot țin supt nas. Croiala acestor mantii li dă

acea linie indesscriptibilă, așa de plăcută ochiului și care

aparține numai Răsăritului. Și colorile ce aleg ele sunt

totdeauna armonioase; afară de aceasta, ele sunt în concordanță

cu împrejurimea lor de soare și de praf. Femeile acestea poartă

ciudate colori albastre-șterse și _mauve_, -- chiar și negrul

hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care

se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în de

obște negru, cu o pânză albă ca zăpada pe capetele lor, așa fel

înfășurată încât ascunde toată fața afară de ochi.

Nespus de pitoresce și de tainice sunt aceste întunecate figuri

când vin către tine, atingând ușor păreții și purtând în de

obște un băț greu în mâni; este în ele ceva biblic, ceva care

duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate.

* * *

În acea caldă dimineață de vară de care vorbesc, am căutat

să scap o clipă de năvălitoarele mele din cale-afară de prietenoase,

așa încât să mă pot furișa într'o colibă mică a cării ușă era larg

deschisă.

Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am străbătut în

tainița de lut, găsindu-mă într'un aproape desăvârșit întunerec.

La capătul cellalt o ferestuică lăsa să străbată o slabă rază

de lumină.

Bojbăindu-mi drumul, dăduiu de un pătucean de zdrențe și pe

acest culcuș al miseriei descoperiiu o femeie bătrână-bătrână,

-- așa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zinelor

și a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face ca vălmășagul și

zvonul de astăzi.

Aplecându-mă asupra ei, m'am uitat în fața-i boțită, și toate

poveștile tinereții mele părură că-mi răsar înnainte, toate

istoriile pe care, în copilărie, încântată, le ascultasem,

istorii pe care nu le uiți niciodată...

De-asupră-i, atârnând de un cuiu ruginit la îndemâna ei, era

o oală de lut neagră, de o formă ciudată. Toate în jurul

bahadârcei acesteia erau în floarea pământului: fața ei,

locuința ei, zdrențele care o acoperiau, locul pe care sta.

Singura pată de lumină în această tainiță era un miel alb,

culcat fără să-l supăre cineva la picioarele patului.

Puind ceva bănuți între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe

această ciudată ființă bătrână în sama tovarășului ei alb

ca zăpada, și, întorcându-mă la lumina soarelui, avuiu simțul

că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără

număr spre zilele de odinioară.

* * * * *

De la început România a fost o țară supusă năvălirilor. Un

stăpân tiranic după altul și-a pus mânile grele asupra acestui

popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rare

ori i-a fost îngăduit să se afirme, să-și ridice capul, să fie

neatârnat, fericit ori liber; totuși, în ciuda luptelor și a

robiei, n'a fost un neam sortit să piară. A biruit orice asprime

a sorții, a înfruntat orice miserie, a biruit orice subjugare,

și n'a putut fi strivit pănă la moarte; dar de aici a ieșit că

poporul romănesc nu e vesel.

Cântecele lor sunt triste, încete danțurile lor, petrecerile

lor rare ori aprinse, rar se aud tare glasurile lor. În zilele

de serbătoare îmbracă hainele cele mai vesele și, strânși

laolaltă în praful drumului, ei dănțuiesc în grupe sau în

cercuri largi, neobosiți, ceasuri întregi; dar nici atunci nu sunt

voioși sau gălăgioși, ci solemni și plini de demnitate, părând

a-și face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă.

Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe

fluierile lor plâng fără sfârșit aspirația lor și dorul care

se pare a rămânea veșnic nemulțămit, a nu cuprinde nici nădejde,

nici îndeplinire.

* * * * *

Tot pentru aceia sunt puține case foarte vechi: abia de este vre-un

castel ori vre-un mare monument rămas din trecut. De ce nevoie să

se clădească frumoase case dacă în fiecare zi dușmanul putea să

năvălească asupra țerii și să ardă totul până la pământ!

Una ori două ciudate vechi clădiri s'au păstrat din acele vremuri

de năvălire: solide, înnalte zidiri cu un cerdac deschis,

tocmai în vârf alcătuit din puternici stâlpi scurți, și, ici

colo în imensa adâncime a zidurilor, ferestuici cu locuri de

pândă. Cetăți primitive, pe jumătate turnuri, pe jumătate case

țerănești, ele stau de obiceiu cam răzlețe și nu samănă cu

nimic din ce am văzut în alte țeri.

Am trăit într'una din aceste ciudate case. Cerdacul, care fusese

odinioară o întăritură, s'a prefăcut acum într'un simplu

balcon, și din mijlocul stâlpilor stârciți o plăcută vedere se

putea căpăta asupra dealurilor și șesului. Odăile de dedesupt

erau mici, joase, neregulate, cu ziduri mari groase; o scară de lemn

dreaptă ca una de funie ducea la aceste încăperi.

Și pe din afară și pe din lăuntru zidirea era dată cu var, și

atât de primitivă-i era construcția, încât căpătase încântătoarea

înfățișare că ar fi fost modelată cu degetul unui olar. Nu erau

unghiuri tăioase, ci ceva rotunzit și neegal la colțuri pe care

nici o casă nu-l poate avea. Totul era încununat de un acoperiș

lat de șindilă, cenușiu, cu lumini de argint.

* * *

Dar înnainte de toate vechile mănăstiri ale acestei țeri au

păstrat comori din trecut.

Chiar de la început, aceste colțuri răzlețe de frumuseță m'au

atras mai mult decât orice; nedescriptibil e farmecul pe care-l

aruncă asupră-mi, aproape neînțeleasă desfătarea cu care-mi

umplu sufletul!

Ca și în multe alte țeri, călugării și maicele din România

știu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcașurile

lor de pace.

Am călătorit dela unul din ele la altul, descoperind multe tesaure

ascunse, cercetând pe cele mai bogate și pe cele mai sărace, pe

cele de un acces ușor și pe cele ascunse departe în văi de munte,

unde piciorul călătorului numai arare ori rătăcește.

La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri

și văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de țerani în

veșminte albe, pe căluți zburliți, ciufuliți, dar având piciorul

sigur ca al caprei de munte.

Odată într'amurg, dupăce o zi întreagă călărisem peste munți,

dăduiu pe neașteptate peste unul din aceste depărtate lăcașuri,

cu păreții albi, de un pitoresc straniu, pe jumătate ascuns

între brazi și venerabili fagi cu trunchiurile ca uriași deodată

împietriți, uriași cari în cel din urmă al lor spasm de agonie

își frâng mânile în zădarnică desperare.

La apropierea mea clopotele începură să sune, glasurile lor clare

și răsunătoare proclamându-și bucuria către ceruri.

Trecuiu pe supt portalul acoperit în curtea încunjurată de ziduri.

Înnainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de

un negru roiu de maice schițând smerite gesturi de salutare,

făcându-și cruce, căzând în ghenunchi și apăsându-și frunțile

pe pietrile de jos, apucându-mi mânile ori părți din îmbrăcămintea

mea, pe care le sărutau, pe când strigau și murmurau, șoptind vre-o

rugăciune.

Uimită de așa o întâmpinare, am fost luată de supțioară de

maica stariță, o venerabilă bătrână tremurândă, a cării față

era așa de încrețită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug.

Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate acățându-se de sprijinul

mieu, mă conduse prin ușa deschisă a bisericii. Din vreme în

vreme-mi sărută pe furiș umărul și într'un fel de smerit extas

apăsă fața-i bătrână, bătrână, de a mea.

Toate celelalte maice se îngrămădiau după noi ca un stol de

păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în

vânt, iar clopotele sunând într'una, în zvon de bucurie.

În lăcașul umbrit făcliile aprinse erau ca roiuri de muști

luminoase într'o pădure întunecată. Călugărițele se așezară

de-a lungul zidurilor, veșmintele lor negre făcându-se una cu

umbra, așa încât numai fețele lor reieșiau, făcute și mai

eterate prin tremurătoarea lumină a candelei.

Cântau, -- bucuros aș spune că era frumos cântecul lor, însă

n'ar fi tocmai adevărat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile

românești e departe de a fi melodioasă: ele bâzâiau pe nas

cântări trăgănate, adesea repetate, de loc armonioase și care nu

par să aibă cuvânt de-a ajunge vre-odată la capăt.

Dar, oarecum, în seara aceia, în pierduta mănăstire de munte,

departe de casele oamenilor, acolo, în paraclisul cu tavanul jos,

plin de aceste figuri îmbrăcate'n doliu, ale căror fețe severe

erau îngerești în mistica lumină, sunetele stranii care se

ridicau spre boltă nu erau ne la locul lor. Era ceva bătrânesc

în ele, ceva arhaic, primitiv, în legătură cu zugrăvelile și

icoanele oarecum barbare, ceva care părea că a rătăcit, venind

din vremi trecute, pănă în lumea mai zbuciumată de astăzi...

* * *

Mai pompoase erau primirile de care m'am învrednicit în mănăstirile

mai mari.

Acolo toți călugării veniau în alaiu să mă întâmpine: o procesiune

de ființi cu veșminte negre și bărbi lungi, de aparență austeră,

întunecați la față.

Luându-mă de braț, părintele stareț mă ducea solemn prin

biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilași aruncau

flori cum treceam.

Nu sunt peste măsură de aspre regulele mănăstirești în România.

Ușile mănăstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai

demult erau case de adăpost pentru drumeții ce călătoriau din

loc în loc.

Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau

pe acolo; aceasta era vechia datină; și acuma în multe locuri

călugării și maicele au voie să-și închirieze căsuțele la cei

ce simt nevoie de odihnă pe o vară. Aceasta însă e cu putință

numai unde mănăstirile sunt adevărate mici sate, unde, mai mult

sau mai puțin, fiecare locuitor are căsuța lui!

* * * * *

Sunt două feluri de mănăstiri în această țară; ori o mare

zidire, unde călugării și maicele sunt uniți supt acelaș

coperiș, ori o sumă de case mici adunate pe un spațiu larg în

jurul bisericii centrale.

Numai cele d'intâiu sunt interesante din punct de vedere al

arhitecturii, și unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o

perfecție aleasă în proporție și formă.

* * *

Mai presus de toate celelalte una din aceste mănăstiri mă atrage

spre sine, căci cu adevărat e de neînvins farmecul ei.

O mănăstire, albă, singuratecă, ascunsă departe în regiuni

de păduri mai verzi și mai dulci ca oricare altele în țară.

Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de

stâlpi care-i încunjură liniștita curte. Un farmec și o taină

o înfășură, cum n'am mai simțit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile,

dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase, și o pace

ca aceia străbate locul, încât aici am simțit de pare că aș fi

găsit cu adevărat casa odihnei...

Oriunde merg, acolo călugărițele mă primesc cu o mișcătoare

bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e așa de sus să

se îngrijească de un loc așa de simplu. Mă duc adesea acolo,

oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi, și

adesea trebuie să mă întorc iarăși la păreții ei albi.

Clădirea alcătuiește un dreptunghiu în jurul bisericii, trei

laturi din care, sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând

peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur

împrejurul întregului. În dosul acestor stâlpi sunt chiliile

maicelor: mici bolți, odăi mici, date cu var, umile și tăcute....

Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având

în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de

piatră bogat sculptați. Ca și interiorul clădirii, acest pridvor

e împodobit întreg cu fresce, de o concepție fără artă, de un

desemn arhaic, și armonioase, coloarea fiind îmblânzită de mâna

vremii.

În lăuntru, biserica e înnaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită

întreagă cu sfinți ciudați la față, cari se uită fix la tine ca

și cum s'ar mira că sunt tulburați din singurateca lor tăcere

și pace.

Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de

mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită și

zugrăvită cu o neasămănată îndemânare, toate colorile fiind

veștejite și armonisate de meșterul tuturor artelor, -- Timpul.

În colțuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând

de lanțuri de sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor

îmbrăcate cu argint pe care l-au lustruit atâtea evlavioase

sărutări. De fapt un sfânt lăcaș, îndemnând sufletul să se

ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia...

Ultima lature a pătratului e închisă de un zid înnalt, cu o ușă

la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce

spre o a doua biserică, mai mică, tot așa de perfectă în formă

ca și zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă

maicele: un colț idilic, încunjurat de ziduri zguduite, pe care le

țin laolaltă, cu lungile lor brațe spinoase, tufe de trandafiri

sălbateci, acoperiți cu gingașe flori. Crucile de lemn cu ciudate

forme care înseamnă mormintele stau în mijlocul înnaltei ierbi

învălurate și a venerabililor meri pe cari vrâsta pare să-i

aplece milos cătră cele ce dorm supt brazdă la picioarele lor.

De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, undulând; ca

fond la acestea, munții: albaștri, înnegurați, cu neputință de

atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară...

Un loc de frumuseță, un loc de odihnă, un loc de pace... Multe

rituri de frumuseță răsar înnaintea ochilor mici când mă

gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt

acelea pe care le-am cercetat în cele patru colțuri ale țerii, și

iarăși îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.

Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunitățile

monahale sau mănăstirile; și unele și altele sunt de o potrivă

de interesante, de o potrivă de gingașe.

Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită la picioarele unui

munte amenințător, încunjurată de păduri de brad, întunecoase

și tainice. Drumul într'acolo era întortochiat, pietros, greu

de făcut, dar locul el însuși era un mic raiu de liniște,

încunjurat de livezi, verde și odihnitor ca un vis de pace.

Ciudați călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuți, îngropați

departe de lume, stafii de umbră, aproape siniștri în răzlețirea

lor, cu ochii lor cari au luat căutătura locuitorilor de păduri

nedeprinși să se mai uite în ochii oamenilor.

Fără zgomot ei mă urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar

urmărindu-mă cu privirea de supt sprincenele stufoase, mânile

fiindu-li ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre

întunecate îmi pândeau fiece pas.

M'am întors de am privit în fețele lor obscure: cât de departe

păreau a fi! Cine erau ei? Care li era povestea? Care fusese

copilăria lor, speranțele lor, iubirile lor? În cea mai mare

parte, cred eu, erau numai ființi umile, ignorante, fără ideale

mai vaste, fără visiuni îndepărtate de mai înnalte lucruri.

Unii erau așa de bătrâni, așa de gârbovi, încât nu-și mai puteau

ridica frunțile să privească sus spre cer; bărbile lor lungi,

sure, luaseră înfățișarea mușchilor ce cresc pe copacii căzuți.

Dar unul era printre ei, înnalt și drept, cu fața palidă, uscată

ca a unui sfânt. Nu știam numele lui, nimic din trecutul lui, dar

avea o față nobilă, și mi s'a părut că în ochii lui puteam

ceti visuri care nu erau numai visurile acestui pământ.

Nu pot vorbi, vai! de toate mănăstirile ce am văzut, dar de una

trebuie să pomenesc, căci în adevăr e un rar colțișor de lume.

Ascunsă în gura unei peșteri, pierdută în cea mai sălbatecă

regiune de munte, este o bisericuță ciudată, așa de mică, dar

așa de mică, încât trebuie să-ți pleci capul că să-i treci

pragul; pare să fie o jucărie, lăsată să cadă acolo de vre-o

mână de uriaș și uitată. E numai un paraclis de lemn, mic,

supțirel, păzit de puțini albi călugări bătrâni, ființe așa

de vechi și de gârbove, încât par a fi prins mușchiu ca pietrele

ce zac totdeauna în același loc...

Niciun drum nu duce la acest lăcaș; trebuie să-ți cauți calea

pănă acolo pe jos sau călare, peste prăpăstii de munte și peste

stânci piezișe. Acolo zace, la întrarea întunecoasă a peșterii,

singuratecă, sură și veche, ca o taină ascunsă ce așteaptă a

fi descoperită.

Dincolo de bisericuță prăpastia se întinde, întunecată și

întortochiată, mergând în misteriosul întunerec, drept în inima

pământului. Când ajungi la capăt, se aude un gâlgâit de apă:

un izvor, rece ca ghiața, iese aici bolborosind din adânc, curat

și răcoritor ca izvoarele din grădinile Edenului.

Am aflat de îndrăgostiți cu patimă cari vin să fie cununați

la această biserică, în ciuda asprimilor drumului, în ciuda

barierelor posomorâte, așa încât să fie uniți pe viață în

acest loc depărtat unde mulțimile nu se pot aduna.

Pe calea la această biserică, nu departe de gura peșterii, stă un

mic cimitir singuratec, plin de cruci de lemn. Aici călugării cari

și-au isprăvit viața singuratecă sunt așezați în sfârșit

spre veșnica odihnă. Întunecate sunt aceste cruci, stând ca

spectri în potriva stâncii goale. Soarele verilor le cojește,

vânturile toamnei le bat și adesea zăpezile iernii le dau la

pământ. Dar, primăvara, viorelele timpurii și dedițeii gingași

se adună în jurul lor, grămădindu-se în mirositoare mănunche la

picioare.

Mi se pare că, în ciuda singurătății, n'ar fi trist să fii

îngropat într'un loc ca acesta...

* * * * *

Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate

drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă,

pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, când lumea e cum îi mai

rău.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva

care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n'aibă

margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără

veselie. Tăcere apăsà asupra pământului, tăcere și tristă odihnă.

Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu

prin noroiu. Nu mergeam nicăiri anume; un fel de toropeală sau

nepăsare venise asupra noastră, în consunanță cu melancolia zilei.

O ceață umedă atârna ca un văl veșted chiar de-asupra pământului;

nu era o ceață deasă, ci flutura ca un abur.

Deodată auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depărtare, ceva

cum nu mai auzisem înnainte.

Trăgând frâul, stătuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mă

ce o să văd.

De fapt neașteptată era procesia care, ca un vis straniu, venia

spre mine din ceață.

Înnotând prin zăpada în topire înnaintau doi băiețași purtând

între ei o tavă rotundă supțire pe care se afla o colivă; după

ei venia un preot bătrân cu crucea în mână, îmbrăcat pompos în

podoabe veștede: roșii, de aur și albastre. Veșmântu-i greu era

tot stropit și murdărit, părul lui cel lung și barba nepieptănată

erau de un cenușiu murdar, ca și drumul pe care mergea. Un bătrân

trist, neavând altă expresie decât a miseriei pe palida-i față căzută.

Îndată după el urmà un car aspru de lemn, tras de boi ale căror

nasuri atingeau aproape pământul; răsuflarea lor făcea nourași

în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerăbdătoare

neliniște.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea să fie? Atunci

de-odată am înțeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stătea un

număr de bătrâne, gemând și plângând, ridicându-și glasurile

într'un cântec trist, care răsuna ca o bocire prin aier. Părul

lor alb era zburlit și valurile lor negre fluturau în jur ca

smocuri de fum.

După car mergeau patru Țigani bătrâni, cântând arii jalnice pe

vioarele lor țipătoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul

pe altă scară. Niciodată n'am auzit un bocet mai trist, nici un

zgomot mai lugubru. Îndată după Țigani venia o ceată de rude

desculțe, țiind lumânări aprinse în mâni. Flăcările șubrede

păreau aproape rușinate că ard așa de slab în melancolica

lumină a zilei.

Trecând, aceste ființi obosite ridicară fețe palide, privindu-mă

cu ochii jalnici cari nu arătau nicio mirare. Prin ceața

întunecoasă păreau a fi tot atâtea stafii, venite de nicăiri,

mergând spre nu știm ce țintă. Ca umbra trecură și se pierdură.

Dar, prin ceața ce se strânsese, bocetul se întorcea să mă

urmărească, statornic, în chip ciudat, ca și cum mortul ar

fi strigat, din sicriașul lui, după ajutor...

Mult timp după ce această stranie vedenie dispăruse, am stat

privind la drumul unde urmele picioarelor lor rămăseseră

întipărite pe zăpada topită. Fusese totul numai o halucinație,

creată de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfățișă o umbră răsărind mare la

o distanță scurtă pe drum. Ce putea să fie? Era o zi de triste

apariții?

Nu fără greutate făcuiu să se apropie calul de acel loc; zău

cred că une ori caii văd stafii!...

Apropiindu-mă, am băgat de samă că aceia ce înspăimântase

calul meu nu era decât o înnaltă cruce de piatră. Monumentală,

acoperită de mușchiu și misterioasă, stătea singurică, asemenea

cu un străjer ce ține veșnică pază asupra drumului. De pe

brațele-i răstignite picături mari cădeau pe pământ ca lacrimi

grele....

Plângea oare crucea bătrână, plângea pentru că o singuratecă

îngropare trecuse pe acest drum?...

* * * * *

Trebuie să vorbesc puțin de aceste ciudate cruci vechi pe care, pe

toate drumurile ce le-am străbătut, le-am întâlnit, în orice

parte a țerii.

Pănă acum n'am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi: ele par așa

de bine în consunanță cu caracterul întru câtva melancolic al țerii!

În de obște ele stau la marginea drumului, une ori în singurătate

impunătoare, une ori în grupe; une ori sunt din piatră ciudat săpată;

une ori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici.

Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înnălțate ca

să însemne locurile unde s'a petrecut ceva: poate moartea vre-unui

erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să

ajungă la capătul drumului său...

De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora

cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace

de adăpat în locuri depărtate.

Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țeranul își

descopere fruntea înnaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți.

La răscruci, am dat une ori peste dânsele strânse câte zece supt

un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite

din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele, sunt grozav

de înnalte și de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea

desemnul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta,

fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele

mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o

plăcută armonie.

Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc

alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele

și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ...

Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un

farmec ciudat. Te miri ce dorinți s'au ridicat când ele au fost

puse acolo de mâni evlavioase și de inimi care credeau...

Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc.

Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară

frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate

desemnuri.

Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase,

la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte.

Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se

rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor.

Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere

asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul

totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de

solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite...

Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică

într'o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător

la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra

brațelor ei.

Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec;

pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii. Obosită de

zădarnica veghere, se apleca ușor într'o parte, și în amurg

umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om.

* * * * *

Nimic nu e mai mișcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât

sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului.

Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar une ori se află

chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plăcându-mi să rătăcesc

prin poetica lor desolație, simțindu-mă așa de departe, așa de

departe de zvonul și graba lumii noastre zgomotoase.

De sigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite

și îngrijite ca în țeri cu mai bună rânduială. Gropile sunt

împrăștiate între buruieni și urzici, une ori scai cresc așa

de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii. Dar,

primăvara, pănă nu e naltă iarba, am găsit pe unele din ele

aproape îngropate în păpădii și stânjinei alergând nebunește

peste tot locul. Crucile umbroase se uită de sus la toată această

bogăție de colori, parecă s'ar mira că poate Dumnezeu însuși a

împodobit gropile lor părăsite.

Țeranul român e protivnic oricării silinți fără folos. Ce

trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă,

cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica, --

las'o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în

locul ei.

* * *

În dimineața de Vinerea Mare rătăciam printr'unul din aceste

cimitire de sat. Spre mirarea mea găsiiu că aproape fiecare

mormânt era luminat cu o supțire făclioară, a cării flacără

ardea palid, incapabilă de a se întrece cu lumina soarelui. Lângă

aceste luminițe spectrale erau bucăți de oală pline cu cenușe

încă puțintel aprinsă, care trimitea rotocoale fine de fum

albastru în liniștitul aier de primăvară. În această zi de

jale, cei vii vin să facă onoare morților lor, după datină, în

consunanță cu Legea lor.

Ciudată priveliște, de fapt toate aceste mici flacări nesigure

între mormintele 'n ruină. Adesea găsiam o candelă înfiptă

în locul unde orice rămășiță a mormântului însuși fusese cu

totul ștearsă; dar stătea acolo arzând vitejește, amintindu-ți

că supt chiar acest deget de pământ o inimă a fost pusă spre odihnă.

O bătrână o găsiiu în dimineața aceia stând locului lângă

una din acele făclii, -- o făclie așa de umilă și de supțire

că abia putea să rămâie dreaptă; dar mama bătrână o păzia cu

brațele încrucișate parcă ar fi îndeplinit în tăcere vre-un rit.

Apropiindu-mă de dânsa, m'am uitat să văd cât de mare era

mormântul ce păzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de

mormânt. Galbena luminiță sta umil lângă un mănunchiu de

dediței. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult

făcut una cu pământul.

Pânza din jurul capului bătrânei era albă, albă ca înfloriții cireși

cari dădeau veselie acestei grădiniți a lui Dumnezeu; albe erau

și florile care creșteau lângă prinosul de dragoste al bătrânei.

-- «Cine e îngropat aici?», întrebaiu.

-- «Unul dintre ai mei», răspunse ea. «Era fetița fetei mele;

acum se odihnește».

-- «De ce nu se mai vede mormântul?», mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice răspuns dădu din umeri, și ochii întunecați se

uitară în ai miei; o desăvârșită resignare era ceia ce cetiam

în adâncurile lor.

-- «De ce să mai ții un mormânt curat dacă preotul satului dă

voie boilor lui să pască între morminte?»

Mă uitaiu la ea cu mirare. «Nu se poate opri o neorânduială ca

aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri o

neorânduială ca aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri? Vita

trebuie să aibă și ea unde să pască».

Văzuiu că socoate aceasta ca un lucru firesc și că acela ce

zăcea supt pământ putea fi cu adevărat nepăsător la aceste

copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine

să-și aducă aminte și să aprindă o făclie asupra inimii sale!

În noaptea de Vinerea Mare, se fac lungi slujbe în orice biserică

sau paraclis din țară.

Pline de farmec mistic sunt și aceste adunări de țerani în jurul

umilelor case de rugăciune ale lor. Bărbați, femei și copii se

strâng laolaltă, fiecare purtând o făclie. Cei ce nu află loc

înnăuntru stau afară, în mulțimi răbdătoare.

Cu adevărat o frumoasă priveliște.

Din fiecare fereastră de biserică lumina se revarsă, pe când

triste cântece plutesc către cei ce așteaptă dincolo de ziduri.

În fruntea lăcașului sfânt sute de mici flăcări bătute de

vânt, care luminează fețele celor ce, în extas, ascultă sunetele

slujbei ce se săvârșește înlăuntru.

Datina cere ca în nopțile de Vinerea Mare flori să fie aduse de

închinători, flori care se așează cu evlavie pe o icoană brodată

a lui Hristos răstignitul, ce stă pe o masă în mijlocul bisericii.

Fiecare credincios aduce ce poate: un mănunchiu de verdeață, o

ramură de flori, o mână de zambile făcând noaptea dulce de

mireazma lor, sau numai câteva simple viorele strânse la marginea

drumului, cei d'intăiu dragi soli ai primăverii.

Când slujba s'a sfârșit, în lungi șiruri închinătorii se

întorc pe acasă, fiecare și toți laolaltă ferindu-și cu grijă

făcliile, pentru că e cu noroc să le aducă aprinse înnapoi acasă.

Nu mai strălucește acum lumină din fereștile bisericii; totul e

cufundat în întuneric, biserica însăși se desface ca o uriașă

massă de umbră de-asupra bolții.

Dar cimitirul de alături e o grădină de lumini! Au căzut oare

toate stelele din ceruri ca să mângăie pe cei ce zac supt brazdă?

Ori sânt numai luminițele care ard vitejește, ard necontenit

pentru cei morți?...

* * * * *

Sânt unele minunate biserici vechi în țară, impunătoare

clădiri, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire

păstrate din trecut.

Le-am visitat pe toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei

lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape

scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint,

crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate 'n aur.

Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă

atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe care le-am

vizitat pănă și în cele mai depărtate colțuri ale țerii.

O parte din țară e mai ales bogată în aceste gingașe mici

clădiri; e o parte care-mi e foarte dragă. Nicio cale ferată nu

profanează văile ei liniștite; nicio îmbunătățire modernă

n'a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilisației n'a stricat

nicio frumuseță originală; niciun pictor binevoitor n'a atins

veștejitele fresce de pe vechii păreți. Un colț de pământ și-a

păstrat personalitatea: fiind greu de atins a rămas neschimbat,

nedespoiat.

Securea n'a dat jos glorioasele-i păduri, speculatorul întreprinzător

n'a clădit hâde oteluri, nici locuri de distracție; nicio înștiințare

monstruoasă nu desfigurează verzile-i livezi, clinele-i roditoare.

De aceia și cele mai mărunte bisericuțe au fost păstrate. Stau

răspândite în locuri cu totul de neașteptat: cățărate pe vârfuri

de dealuri prăpăstuite, ascunse în văi împădurite, adesea

oglindindu-și gingașele siluete în râuri ce curg la basa lor.

Înnalți brazi, ce se văd de departe, înfipți ca străji înnaintea

pridvoarelor, sânt semnele ce arată locurile unde stau. Bisericuțele

din urma lor sânt așa de mititele, încât din depărtare se văd numai

copacii.

Acești brazi păreau că-mi fac semn făgăduind că voiu găsi comori

ascunse la picioarele lor; ei se desfac lămurit, întunecați, din

peisagiu, pentru că e un Ținut unde pădurile sânt de fag, nu de brad.

Adesea am călătorit leghi ca să ajung la ele, peste cărări

pietroase, peste terenuri de mocirlă, prin râulețe pline de zvon

și peste povârnișuri fără de capăt, și niciodată n'am fost

înșelată; întunecatele străji nu m'au chemat niciodată în

zădar. Cele mai drăguțe mici ziduri le-am descoperit în aceste

locuri cu totul răzlețe.

Unele erau total de lemn, de o coloare caldă, ca pânea neagră

de curând scoasă din cuptor, coperișurile lor enorme dându-li

înfățișarea de uriașe mușinoaie crescând în pământ rodnic.

În de obște este o clopotniță deasupra, dar la unele clopotnița

stă de sine în fruntea bisericii, și e de cele mai multe ori de o

făptură delicios de gingașă.

De nedescris e coloarea pe care o iea lemnul vechiu. E totdeauna

în armonie cu fondul, cu împrejurimile; fie pe o livadă verde,

ori în fața unor brazi întunecoși, fie primăvara, pe jumătate

ascunsă după meri în plină înflorire, fie toamna, când copacii

cari o încunjură sânt toți numai aur și rugină și roșu.

Pădurea e adânc întunecată, cu lumini sure care sânt une-ori ca

argintul. Mușchiu verde căptușește adesea deschizăturile dintre

ramuri, dând întregului o moale înfățișare de catifea care

mulțămește ochiul.

Înlăuntru, aceste lăcașuri rustice sânt copii ca o jucărie

a modelelor mai mari; toate sânt mărunte, dar orânduite în

același chip. La bisericile ortodoxe altarul e despărțit de restul

clădirii printr'un părete săpat și zugrăvit care atinge aproape

acoperișul și e în de obște încununat cu o cruce enormă. La

partea de jos a acestor despărțiri sânt chipurile sfinților celor

mai venerați. Sânt trei ușițe în acești păreți; în vremea

unei părți din slujbă aceste uși rămân închise.

Femeile n'au dreptul să pătrundă în Sfânta Sfintelor dincolo de

catapeteasmă.

* * * * *

Frumoase icoane am găsit eu adesea în aceste bisericuți vechi, aduse

aici fără îndoială din altele mai mari, când așa numite îmbunătățiri

izgoniau dintre zidurile înnoite comorile vechimii, care erau

privite de acum înnainte ca prea sărăcăcîoase ori prea șterse.

* * *

Îmi aduc bine aminte cum într'o seară, după ce m'am suit pe un

drum fără capăt, am ajuns în sfârșit la piciorul brazilor

cari-mi făceau semn de departe și cum am atins ușa deschisă a

sfântului lăcaș în clipa chiar când soarele scăpătà.

Ziua fusese umedă, dar acest ceas din urmă înaintea întunerecului

își încerca frumuseța ca să răscumpere pentru posomorâri mai

timpurii.

Sătenii, gâcindu-mi gândul, trimiseseră un țeran bătrân să

deschidă biserica. La apropierea mea, sunetul unui clopot mă

ajunse, zvonindu-și salutarea în aierul de seară.

Ultimele raze ale soarelui atingeau aurii clădirea când fuiu

la ușă. Ca niște flacări ce joacă, ele străbătuseră înnăuntru,

răspândind glorioasa lor lumină asupra umilului cuprins,

încunjurând chipurile sfinților cu luminoase aureole.

Erà o priveliște minunată!

Pe prag stătea un țeran bătrân, tot în alb, cu mânile pline de

ramuri de cireș înflorite, pe care mi le întinse când se plecă

să sărute margenea rochiei mele.

Înlăuntru, degetele iubitoare ale bătrânului aprinseseră multe

lumini, și aceleași flori fuseseră puse pios în jurul celei mai

sfinte din icoane, aceia pe care orice credincios trebuie s'o sărute

întrând în biserică.

Lumina soarelui biruia lumânările, dar ele păreau să făgăduiască

a-și urmà după putință gloria când marele părinte se va fi dus

spre odihnă... Stând într'un colț de umbră, lăsaiu minunata pace

a lăcașului să-mi străbată sufletul, lăsaiu farmecul sfintei case

să mă încunjure ca un văl de odihnă.

Soarele dispăruse; acum luminițele reieșiau, tari puncte de

lumină împotriva năvălitorului întunerec.

Greu îmi erà cu adevărat să mă smulg de acolo; dar timpul, care

nu respectă emoțiile omenești, mergea înainte!

Afară, lângă ușă, o cruce de piatră enormă sta ca o stafie,

cu capul pierdut între ramurile de zăpadă ale unui pom în plină

floare. Crucea era aproape așa de înnaltă cât și biserica...

* * * * *

Felurite de fapt sânt formele acestor biserici țerănești. Când

nu sunt de lemn, ca acelea pe care tocmai le-am descris, ele sânt

mai mult date cu var, linia lor de căpetenie fiind solizii stâlpi

cari sprijină, în față, pridvorul. Abia de va fi o biserică

românească fără acest pridvor; el dă caracter întregului, e

izvorul de căpetenie al împodobirii. Uneori stâlpii au frumoase

capitèle săpate; uneori sunt numai zdraveni sprijinitori, dați cu

var ca și restul bisericii.

Gingașe cu adevărat sunt clădirile pe care vre-un meșter cu

inima smerită le-a zugrăvit de sus până jos cu sfinți slabi

la față, în strălucite veștminte. Am văzut cele mai ciudate

podoabe de acest fel: întregi procesiuni de figuri arhaice în

atitudini țapene, ilustrând întâmplări din sfintele lor vieți.

Atunci și stâlpii din față sunt zugrăviți, adesea cu drăguțe

desemnuri, sămănând de aproape cu broderii persane, în vechi

colori albastre și roșii și brune.

Coperișurile sunt totdeauna de șindilă, cu largi streșini ce

înnaintează, de cea mai caracteristică formă.

Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperișul

căzuse înlăuntru, păreții erau crăpați, pe alocurea căzând

în ruină, înnaltă floarea soarelui se ițiia la fereștile-i

fără cercevele și păsările-și făcuseră cuiburile între grinzile

bolților ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să privești așa

o desolare; dar niciodată n'am văzut o mai magică priveliște.

Păreții erau încă acoperiți cu fresce, colorile fiind aproape

nevătămate; catapeteasma bogat săpată arăta încă semne de auritură;

abia erau stricate multele-i chipuri de sfinți. Zdravenii stâlpi

cari despărțiau o parte de alta stăteau tari și neatinși, afară

numai că pe alocuri învelișul lor de tencuială căzuse.

Unic în adevăr era farmecul acestei ruine. Albastra boltă de

de-asupra-i era coperiș, și solemnii sfinți se uitau de sus de

pe ziduri ca și cum ei ar fi întrebat de ce nu s'a ridicat vre-o

mână prietenoasă ca să ocrotească frageda lor frumuseță, de

vifor și ploaie.

Nu știu de ce o comoară ca aceasta a fost lăsată să cadă

în bucăți, -- poate că nu e vreme să se caute de vechi ruine

într'o țară unde așa de mult e de făcut! În adevăr, biserica

era de o rară putere de fascinație, expusă astfel luminii zilei

dar supărător era gândul că, de nu va fi răpede acoperită,

drăguțele fresce vor cădea cu totul.

Era un chip al Maicei Domnului care în deosibi mi-a atras atenția;

se uita la mine din fondul ei de aur cu ochi mari, patetici. Pe

genunchii ei stătea Pruncul Isus, țapăn ridicat, cu o mână

întinsă spre binecuvântare; copilul era slăbuț, cu o ciudată

față palidă și ochii cu mult prea mari pentru această față.

Nu mă puteam smulge din acest loc de închinare părăsit: iarăși

și iarăși o cercetam de jur împrejur, sorbind în sufletul mieu

icoana ei.

La urmă am lăsat-o, dar de multe ori m'am întors ca să prind o

ultimă priveliște.

Floarea soarelui stătea în grupe înnalte, cu capetele plecate

spre biserică de parcă voià să se uite înnăuntru; un sbor de

porumbei albi ca zăpada se rotiau în juru-i, aripile lor fără

pată scânteind în lumină. Aceasta am văzut-o la urmă; zidurile

ruinate și, plutind asupra lor, acești porumbei albi ca zăpada.

* * * * *

Mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre aceste bisericuțe. Pentru

mine acest subiect e plin de nesfârșit farmec; dar sunt multe

lucruri de care trebuie să mai spun, așa încât cu părere de rău

mă întorc la alte scene.

Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii, mai

singurateci și decât călugării în chiliile lor, căci călugării

se strâng în congregații, pe când ciobanii petrec luni întregi

singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.

Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de acești paznici

tăcuți, sprijiniți pe bâtele lor, așa de liniștiți de ar fi

putut să fie chipuri cioplite în piatră.

Marea boltă albastră era a lor, și minunata vedere asupra

zărilor fără de margeni; ai lor norii schimbători plutind une

ori peste capetele lor, alte ori ridicăndu-se ca un abur din

prăpăstiile de la picioarele lor: ale lor erau și tăcerea și

apusurile, răsăritul și floricelele de munte cu minunatele lor

nuanțe. Dar tot a lor era și furtuna, și ploaia, și zilele

de nepătrunsă ceață; a lor era singurătatea fără cuvinte,

nemângâiată de glas omenesc.

Acești singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare

cu stâncile și cu pământul de care sunt încunjurați.

Poartă mantii enorme, făcute din pieile oilor turmei, căzute pe

cale. Aceste veștminte buhoase li dau o înfățișare sălbatecă,

ce nu samănă cu nimic din ce-am văzut vre-odată; și băiețașii

poartă aceste extraordinare veșminte, care-i acopăr de sus pănă

jos, ferindu-i de ploaie și de vânt și chiar de prea arzătoarele

raze ale soarelui. Singurul lor adăpost sânt bordeie, pe jumătate

supt pământ, ale căror acoperișuri sânt făcute din brazde, așa

încât la o distanță mică abia de le poți deosebi. Aici, în

tovărășia dulăilor lor, ei petrec lungile luni de vară, până

ce frigul toamnei îi trimite pe dânșii și turmele lor înnapoi

la câmp.

Sunt făpturi cu aspre căutături acești ciobani, aproape tot așa

de nepieptănați ca și dulăii lor. Singurătatea pare să li fi

pătruns în ochi, cari te privesc fără simpatie, ca și cum ei ar

fi pierdut obiceiul de a-i opri asupra feței oamenilor.

Grea primejdie pentru drumeți sânt acești dulăi sălbateci,

și adesea stăpănii lor se uită la năvala ce dau nenorocitului

intrus, fără să miște un deget întru apărarea lui.

De sigur că adesea un suflet de preț se poate gâsi între acești

străjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice

de auzit, căci natura va fi fost învățătoarea lui, glasurile

sălbătăciunilor vor fi întrat în inima lui.

* * *

Mai puțin nesociabil e păstorul care-și mână turma pe pășuni

mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trăiește cu un tovarăș,

el primește vizitele trecătorilor; expresia lui e mai puțin

posomorâtă, ochii mai puțin aspri, și ariile ce cântă din

fluier au o notă mai dulce.

Aici cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni

aceiași: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase pășuni

lângă limpede râu, ori pe arzătoarele șesuri ale Dobrogii,

unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac,

ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mânile supt

bărbie, răzimat în bâtă. Nu ține samă de vreme, se uită

țintă înnaintea lui, și ceasurile trec încet peste capul lui.

* * *

Odată am avut o curioasă impresie. Călăriam pe niște dune fără

sfărșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisagiul

ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o liniște moartă,

sămănând cu o oglindă de albastru stropit de puncte luminoase;

nisipul țermului era alb și scânteietor; valuri de căldură se

ridicau din pământ, arzându-mi fața; lumea întreagă părea că

gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate; ale mele

erau bolta, Marea și nisipul.

Cu toată căldura înnăbușitoare, calul mieu sălta voios, fericit

că simte nisipul moale supt copite. Aveam simțul că merg printr'un

pustiu.

De-odată calul se împotrivi, sforăi din nările lărgite; îl

simțiiu că tremură supt mine; sudoarea-i răsări pe tot trupul;

se opri subit și, învârtindu-se pe neașteptate împrejur,

nu mai voi să înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un

șir de movile de nisip joase, încovoindu-se, și ici și colo

având un smoc de iarbă, tare ori o rădăcină de levent maritim

plecat supt covârșitoarea căldură. Dar și eu aveam un simț

nestăpânit, ciudata impresie că era un lucru care sufla, ca și

cum pământul însuși s'ar fi sbătut supt piciorul nostru. Oarecum

împărtășiam temerea calului. Ce putea să fie?

În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, țiind strâns

frâul, când la fiecare clipă încerca să se întoarcă împrejur.

Atunci văzuiu apărând în zare ceva straniu: o linie misterioasă

care unduia peste una din movile, ceva care avea viață. Avuiu

neteda percepție că sufla, ba chiar că-și trăgea suflarea.

De-odată un om răsărì de undeva și stătù, o pată neagră, în

fața căldurii bolților ce păreau a clocì lumea. Omul acela erà

un cioban. Atunci pricepui și rostul acelei linii ce se mișca așa

de ciudat: erà turma lui.

Copleșite de căldura toropitoare, oile se strânseseră la olaltă,

cu capetele întoarse înlăuntru, căutând adăpost una dela alta.

Neaflând ușurare, gâfâiau suferința lor tăcută.

_Ciobanul_ stătù nemișcat, privindu-mă drept, cu o nepăsare

împietrită.

Cred că niciodată până atunci și niciodată după aceia n'am

avut un mai pătrunzător simț de nesuferită căldură...

* * * * *

Oriunde i-am întâlnit, pe munți ori în câmpie, pe pășuni verzi

ori în pustiuri sterpe, acești tăcuți păstori mi s'au părut a

fi adevărată întrupare a singurătății, a tainei, a lucrurilor

nespuse.

Prin singuratecele lor veghi între sălbătăciunile fără rost, de

sigur că ei s'au întors la o mai de aproape înțelegere a naturii;

poate că au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le

știe!

Toamna și la începutul primăverii, păstorii își mână turmele

înnapoi la munte. Îi afli căznindu-se încet pe drumurile mari:

o masă tăcută cu un conducător bătut de vifore în frunte, omul

și oaia de aceiași coloare de praf: obosiți la mers, storși,

supuși, știind că drumul lor nu este încă la capăt.

Trecătoare vedenii ale sălbătăciei, umbre întoarse din singurătăți,

despre care nu știm nimic. Oamenii cu fețele duse pe gânduri și

ochi ce văd departe, oile cu capetele plecate vin către tine de

departe, trec, se depărtează și au dispărut, lăsând în urma lor

pe cale mii și mii de urme mărunte pe care vântul sau ploaia

răpede le șterge...

* * * * *

Este un neam rătăcitor, cunoscut în orice țară, un neam

încunjurat de taină, a cărui obârșie n'a fost niciodată

stabilită limpede, un neam care și în zilele noastre e nomad,

mișcându-se necontenit, mișcându-se din loc în loc. Oriunde

rătăcesc, Țiganii sunt priviți cu neîncredere și bănuială;

sunt știuți ca hoți; fețele lor negre și dinții scânteietori

atrag și răsping totdeodată. Este un farmec fără nume în ei,

și totuși străini sunt oriunde merg. Mâna ori cui este asupra

lor; nicăiri nu sunt bineveniți, neîncetat trebuie să se miște

de colo, colo, fără casă, desprețuiți, neodihniți călători,

de fapt, pe fața pământului.

Totuși sunt locuri în România unde acești Țigani s'au așezat

în margenea satelor ori târgurilor.

Aici, în mijlocul murdăriei de nedescris și a neorânduielii, ei

sunt adunați laolaltă în colibe gata să cadă și în bordeie, pe

jumătate goi, încunjurați de copii ce se ciorovoesc și de dulăi

sălbateci. Tainițele lor sânt acoperite cu ce au putut prinde:

tinichele vechi, scânduri rupte, zdrențe, bulzi de pământ,

bucăți rupte de scoarțe; nu sânt cuvinte pentru a înfățișà

murdăria ce-i încunjură, abjecta miserie în care roiesc.

Niciodată n'am putut descoperi dacă totdeauna aceiași Țigani

trăiesc în aceste locuri ori dacă, după un timp, unii se duc,

lăsând tainițele lor fără nume altor drumeți, cari se așează

pe o vreme și apoi pleacă, făcând loc celorce vor să mai vie.

Sânt aplecată a crede că uneori aceste sălașuri sânt locuri

de adăpost, unde hordele rătăcitoare caută ocrotire iarna,

când viscole și geruri aspre fac să nu se mai poată merge pe

drumurile mari. Dar și vara am văzut familii prăsindu-se prin

aceste mahalale sordide.

Nesfârșit mai pitoresce sunt taberele de Țigani. Acest neam ciudat

își înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse

întrebuințate ca pășune, pe malul râurilor, adesea pe ostroave

în mijlocul albiei apelor sau în margenea pădurilor.

Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem în țeri mai

blânde, ci în cară stricate, trase de cai slabi, pe jumătate

morți de foame, uneori de catâri ori de răbdători măgari cenușii.

Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini,

de scoarțe, de acoperișuri de cort, de oale, de tigăi și de alte

multe, întregi familii își află locul; mame și copii, bunice și

moșnegi, băiețași și tineri mai de vârstă, fără să li pese de

nenorocitele dobitoace care mai că-și dau sufletul de atâta povară.

Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt

oprite, și nimeni nu dorește să aibă pe pungașii aceștia prea

aproape de casă.

Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârșit izvor

de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor

țigănești, n'am lipsit să merg acolo, și am cules impresii

fără număr între acești străini vagabonzi. Adesea am așteptat

să se descarce carăle; cu mult zgomot și multă gâlceavă, parii

de cort sunt înfipți în pământ, zdrențe descolorate de tot

felul sânt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând coperișul

supt care va ocroti o clipă veșnica-i neodihnă.

De atâtea și atâtea ori am rătăcit printre corturile acestor

horde flecare și certărețe de cerșitori, asediată de sutele

de mâni oacheșe care cereau gologani, încunjurată de fețe

întunecate cu ochii strălucitori și dinți albi ca zăpada.

Pe jumătate umili, pe jumătate aroganți, ei calicesc bani,

răzând între acestea și dând din umeri, scormonindu-mi hainele,

strecurându-și mânile în buzunarele mele; une ori mi se păreà

aproape că m'a năvălit un roiu de albine.

Când eram călare, mai că mă dădeau jos de pe cal, copleșindu-mă cu

stranii binecuvântări, care adesea sunau ca blăstăme sau imprecații.

Dar o dorință pe care o strigau după mine erà totdeauna primită

recunoscător de inima mea: erà dorința de «noroc bun» pentru

cal. Fiind nomazi, ei prețuesc valoarea unui cal bun, și de oarece

totdeauna calul meu mi-a fost prieten, o astfel de invocație nu

mă puteà lăsà nemișcată; în zilele acelea gologanii ce i-am

sămănat printre ei erau dați cu o mână mai bucuroasă.

Cele mai frumoase tipuri le-am descoperit în mijlocul acestui popor;

la orice vrâstă ei sunt neînchipuit de pitoresci, ba chiar așa de

mult încât une ori păreau că s'au pregătit cu gândul la efect.

Am văzut bahadârce culcate în corturile lor, plecate asupra

oalelor în fierbere, mestecând mâncări misterioase cu bucăți de

bețe rupte. Nicio vrăjitoare bătrână din poveștile de zine ale

lui Andersen ori din «Nopțile arabe» nu poate sta la întrecere cu

aceste ciudate făpturi bătrâne înfășurate în zdrențe veștede

care odată au fost strălucitoare, dar care acum erau tot așa de

murdare și de vechi ca și ființele bătrâne pe care numai pe

jumătate le acoperiau.

Falnice fășii de stofă erau răsucite ca turbane în jurul

capetelor lor și de subt ele șuvițe de păr sur atârnau în

nepieptănată neorânduială peste ochi. În de obște o lulea de

lut alb era înfiptă în colțul gurii lor, căci și bărbați și

femei fumează; de fapt, fumul străbate atmosfera în jurul lor,

mirosul tabacului amestecându-se cu acela mai străbătător al

focurilor aprinse cât e tabăra de mare.

Aceste bătrâne vrăjitoare sunt membrii respectați ai triburilor.

Blăstămurile ce strigă fac rânduială între tineri, aruncă

o oarecare teamă între copiii ce se ceartă gălăgios, cari

aleargă aproape goi, cerșind cu zgomot, făcând tumbe în praf,

rostogolindu-se în picioarele trecătorului. Acești pungași sânt

o grea încercare pentru răbdarea cuiva, dar în același timp un

izvor de nesfârșită desfătare pentru ochi, căci neobișnuit de

frumoși sânt unii din acești mici sălbateci, jimbați, urlători,

în floarea pământului; mici statui de bronz cu capete crețe,

buhoase, cu ochii mari încunjurați de șuvițe indescriptibile, une

ori așa de lungi și de cârlionțate, de par a fi pene negre la

pleoapele lor.

Întâmplător, o cămașă ruptă îi acopere prea puțin, ori brațele

lor sunt băgate în haine cu mult prea largi, mânecile fluturând

infirm pe mânile lor, dându-li înfățișarea unor momâi chemate

la viață. Niciodată nu sânt mai încântători decât când sar în

sus cum i-a făcut Dumnezeu, având ca singură podoabă un șir de

mărgele strălucitoare la gât.

Acești mici vagabonzi în floarea pământului vor alerga poște

întregi după trăsură sau calul cuiva, calicind bănuți cu

palmele întinse, tânguindu-și necontenit aceiași plângere.

Foarte frumoase sunt mai ales fetele tinere: drepte, de o statură

deplină, cu șolduri strâmte și gingașe mâni și picioare. Orice

zdreanță-și sucesc în jurul trupului plin de grație se preface

într'o podoabă care le prinde. Se vor acoperi cu orice lucru de

preț discalificat pe care-l vor culege pe drum. Une ori prețioase

vechi bucăți de broderie își vor isprăvi zilele pe trupurile

acestor atrăgătoare ființi, crescându-li farmecul, dându-li

înfățișarea unor regine cerșitoare. Cingători strălucitoare

ce se învârt în jurul șoldurilor și boiului lor țin laolaltă

toate aceste zdrențe, dând purtătoarei lor înfățișarea Egiptenelor

așa cum le vedem zugrăvite în frescele de pe păreții templelor.

Supt falnicele cârpe pe care le leagă de capetele lor atârnă

șuvițe de păr de amândouă părțile feței, -- șuvițe care

sunt împodobite cu tot felul de bani, cu bucățele de sticlă

colorată și de metal ori cu farmece de o ciudată înfățișare

sau cu medalii sfinte care se ciocnesc la mișcările lor. În jurul

gâtului lor atârnă lungi șiruri de strălucitoare mărgele care

scânteie și lucesc pe pieile lor de coloarea bronzului.

Fetele acestea arată puțină sfială. Sunt zgomotoase și îndrăznețe,

nerușinate cerșitoare, cărora puțin li pasă dacă prin cămășile lor

rupte gât și sân iese pe jumătate goale la razele soarelui.

Cu dinți albi strălucitori ele râd la tine, cu mânile 'n

șolduri, cu capul răsturnat, o lulea albă înfiptă îndrăzneț

în colțul gurii.

Nedescris de grațioase sunt fetele acestea când vin la tabără

seara, ducând mari cofe de lemn pe cap. Ele înnaintează de

departe, drepte, cu pași săltați și legănate, pe când apa

aruncă stropi mari pe obrazul lor. Soarele apuind la spatele lor li

dă înfățișarea de umbre ce vin de foarte departe din pustiu,

unde cărările n'au nici început, nici sfârșit...

* * * * *

Bărbații nu sunt mai puțin pitoresci decât femeile: sunt

acoperiți cu zdrențe murdare, și mai adesea desculți. Dar am

întâlnit triburi mai puțin sordide, în care bărbații purtau

cizme înnalte, bernevici înfoiați și cămăși cu mânecile largi

atârnând. Ei aparțineau semințiilor mai prospere, oamenii având

o mai bună înfățișare deosebită, cu părul lung în cârlionți

atârnând de amândouă laturile feței: făpturi, căutături

urâte, de sigur, dar neînchipuit de frumoși totuși.

Mulți Țigani sunt căldărari de meșteșug, dar din instinct

sunt hoți. Lăsându-și femeile să caute de corturi, bărbații

vor porni către sate, pentru a spoi oale și tigăi; dese ori îi

întâlnești pe mai mulți în șir purtând strălucitoare vase

de aramă 'n spate. Se strâmbă la tine și nu uită nici odată a

întinde o mână cerșitoare.

Alții au studiat datinele, «morala» și drumurile Țiganilor; eu

m'am uitat la ei numai cu un ochiu de artist, și în acest chip ei

sunt un nesfârșit izvor de bucurie.

* * *

De neînchipuit e harmalaia și zvonul când tabăra se ridică.

Parii corturilor sânt smulși din pământ, păcătoșii cai cari

au căutat ceva hrană în iarba veștedă din margenea drumului,

sunt prinși de copii zgomotoși, cari au muncă ușoară, căci

nenorocitele vietăți sunt împiedecate și nu pot scăpa. Cu

resignare ei se lasă legați de cară; parii corturilor, scoarțele,

oalele și tigăile sunt încă odată mutate de pe pământ în

vehiculele care le vor duce în alt loc, și astfel tot înnainte,

fără sfârșit...

Babele sunt așezate în față, supt tot buclucul acesta, și

cu dânsele copiii prea mici ca să meargă, bătrânii slabi,

nevolnicii și cei prea obosiți ca să se târască pe drumul greu.

* * *

Am văzut odată o încântătoare priveliște. Pe spatele unui

răbdător măgar fuseseră legați numeroși pari de corturi: cum

putea să-i ducă un dobitoc așa de mic, rămâne pentru mine o

taină. Între acești pari se fixaseră câțiva copilași goi,

ai căror ochi negri se uitau la mine uimiți de supt smocurile de

cârlionți creți nepieptănați.

Măgarul se mișca din loc în loc păscând, parii grei se ciocneau

unul de altul, atingând pământul și stârnind mici nori de praf

ca fumul.

Nici o grijă nu se putea ceti pe fața micuților; acest mijloc

de transport era fără îndoială lucru obișnuit. Păreau mici

maimuțe oacheșe aduse din clime mai calde...

* * *

Am întâlnit adesea părechi de bătrâni mergând laolaltă,

bărbați și femei gârboviți de vrâstă, obosiți, prăfoși,

acoperiți de zdrențe, cu lulele în gură; păcătoși vagabonzi,

dar totdeauna perfect pitoresci. Fără îndoială, mergeau să

spoiască în vre-un sat, căci bărbații purtau în spate neapăratele

oale de aramă, pe când bahadârcele aveau saci grei prinși de umeri

și un băț gros în mână. De-a lungul obrajilor lor de coloarea

pământului atârnau moale șuviți cenușii, care se mișcau în mersul

lor. Mi se părea că le-aș mai fi văzut adesea mai nainte; mi se

părea că recunosc ochii lor, privirea lor obosită, ba pănă și

ghiocul, semnul gâcitorului, pe care femeile-l purtau atârnând

de o sfoară la cingătorile lor; dar de sigur nu erau decât

exemplare din numărul cel mare al călătorilor din acest neam cari,

fără adăpost și obosiți de mers, rătăcesc necontenit pe pământ...

* * * * *

Mai ales un meșteșug e al Țiganilor. Sunt muzicanți născuți,

și vioara e instrumentul lor; și cel mai mic copil e în stare s'o

facă a cânta. Unii sunt lăutari de profesie. În grupe de trei

și patru merg din sat în sat, totdeauna unde e muzică de nevoie,

cântând răbdător, neobosit, ceasuri întregi, în soare sau în

ploaie, noapte și zi, la nunți, la îngropări ori la serbători.

Când sunt cu taraful, acești trubaduri rătăcitori au și alte

instrumente pe lângă vioară. Alăute de o formă ciudată bine

cunoscute la Români supt numele de cobză, și un flaut alcătuit

din mai multe guri, flautul clasic întrebuințat în vremi trecute

de tata Pan cel bătrân.

De cele mai multe ori, bătrâni vagabonzi cu ochii melancolici

și spinările gârbove, cari sunt deprinși a se umili și ale

căror slabe mâni oacheșe au obiceiul de a cerși. Lăsându-și

zdrențele pitorești, acești lăutari rătăcitori au adoptat

hidoase haine vechi, pe care alții le-au aruncat. Sunt nesfârșit

mai puțin arătoși în acest veșmânt; au pierdut acel farmec

nedefinit carei-i încunjură de obiceiu, nu mai sunt decât bieți

bătrâni îmbrăcați în zdrențe urâte și nu mai alcătuiesc

o desfătare pentru ochi. Totuși sunt bine văzuți, căci muzica

lor e dulce și melancolică, stridentă și sălbatecă; e un dor

straniu în fiecare notă și, cu cât sunt strunele mai vesele, cu

atât mai mult ești aplecat să plângi!

Un neexplicabil strigăt de patimă care cere, zace în melodia lor:

e oare o amintire a unor țeri depărtate, care odată erau ale lor

și pe care nu le-au văzut niciodată? Ori numai expresia veșnicei

nostalgii care-i mână fără odihnă din loc în loc?

Într'o seară de vară am întâlnit un tânăr Țigan care venia

către mine din praful drumului. Așezat cu picioarele goale,

bălăbănind pe spinarea unui măgar, cu vioara supt bărbie,

fără atenție pentru orice alta, el cânta; cânta bolții de sus,

stelelor care veniau una câte una, uitându-se cu o palidă mirare

la acest singuratec vagabond, al cui era tot drumul... Cânta pentru

că era firea lui să cânte, cânta inimii lui care încă nu se

trezise, cânta sufletului lui pe care nu-l putea pătrunde.

* * * * *

În orașe, Țiganii sunt întrebuințați ca zidari. Îi găsești în

grupe oriunde se face o casă: bărbați, femei și copii aducând cu

ei neorânduiala lor fără nume și pitoreasca lor murdărie.

Seara, când, după ce și-au împlinit lucrul, își gătesc cina,

stând în jurul oalei care aburește, zdrențele lor de colori

felurite ajung strălucitoare supt razele soarelui apuind.

Adesea un măgar răpănos e legat nu departe, și, într'un paner,

între vase de metal amestecate, de toate mărimile și formele, zace

un copil adormit înfășurat în ceva cârpe rupte.

Măgarul își poartă povara răbdător, gonind muștele cu coada

lui puțină.

* * *

În luna crinilor, frumoase Țigăncușe merg pe uliți, ducând

vase de lemn pline de florile albe ca zăpada, puritatea crinilor

fiind în straniu contrast cu fețele lor arse de soare. În lungi,

mirositoare mănunche vând aceste flori trecătorilor. La fiecare

colț afli, sau culcate în atitudini pitorești, pe pământ, sau

stând drepte supt umbrosul unghiu al unui coperiș, -- frumoase

făpturi cu fețele oacheșe bucuros deschizându-se în zâmbete care

fac ca ochii lor negri să lucească și dinții albi să fulgere.

Figuri pline de o mândrie inconscientă, fețe la care trebuie să

te uiți și încă să te mai uiți, căci ele cuprind toată taina

atâtor drumuri pe care picioarele lor le-au lăsat în urmă!

* * * * *

Vremea secerișului arată România în toată gloria ei, acea vreme

când munca omului își află răsplata, când, după ce pământul

a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie și copil merg să adune

bogăția care face țara ce este.

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori

seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n'a

răspuns celor mai scumpe speranțe ale lui, n'a fost în stare să

dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n'a căzut o picătură de

ploaie, când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu

aprinsa nădejde că norul mare cât mâna omului se va întinde și

se va revărsa în ploaia așa de strașnic necesară, dar norul trecea

și nu da ploaia ce făgăduise; ani când tot ce fusese încredințat

adâncurilor pământului se vestejia și usca pentru că dela April la

Septemvrie nu căzuse o picătură, așa încât grămezi de nenorocite

vite periau de lipsa pășunii pe care să pască.

Grozave luni de încordată neliniște, de așteptare fără speranță,

care părea să-ți usuce sângele în vine, precum pământul era uscat

de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apă; țara bielșugului ajunsese o țară de

suspine, praful acoperind, parecă, toate cu un giulgiu de lipsă....

Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielșugare, când silința

omului rodește.

În oceane de aur copt stă grâul supt imensa față a soarelui,

mândru de bogăția lui, glorioasă speranță îndeplinită.

Și, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia

care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge

grăunțele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea

muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra

pământului.

În cete, țeranii lucrează din zori până în apus, fără să

le pese de căldura ce se zbate căzând asupra capetelor lor.

Cămășile ca zăpada ale bărbaților contrastează cu șorțurile

colorate ale femeilor, care pătează câmpia arsă cu vii petece

de albastru, roșu și portocaliu, pentrucă la vremea secerișului

nimeni nu rămâne fără lucru, -- cei foarte bătrâni singuri și

nedestoinici fiind lăsați în urmă spre a păzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânăce amiaza-i adună în

jurul carălor, pentru frugala hrană de mămăligă și ceapă.

Priveliști de muncă, de sănătoasă sforțare, de simplă mulțămire!

Cât de adeseori n'am privit, cu emoție, dându-mi samă ce scumpă

a ajuns a fi inimii mele această țară!

Dulăi veghetori păzesc casele și pe aceia dintre copii cari sânt

prea mici ca să lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii își

iau o scurtă odihnă de un ceas, lângă boulenii lor cenușii,

cari în placidă mulțămire rumegă, pe când razele soarelui se

resfrâng, în coarnele lor enorme. Leneși ei își mișcă cozile

dela o lature la alta, îndepărtând muștele care, prea mult în

treabă, se adună pe coastele lor slabe ori lângă ochii lor mari,

visători. Cu ușoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmăresc

mișcările stăpânilor, știind bine că și silința lor va trebui

să fie reluată, la ceasul apusului, când plugarii merg acasă.

Numai pe moșii bogate se întrebuințează mașinele, și atunci mai

mult pentru bătutul grâului; aproape tot secerișul e făcut cu

mâna. Mici grupe de plugari activi se adună în jurul monstrului

de fier, al cărui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, și

necontenit se ridică grămada de grâu până ce stă, o piramidă

de aur ars, supt marea boltă albastră.

Într'amurg țeranii se întorc pe acasă, cu secerile pe umăr,

mergând lângă carăle lor pline vârf cu strălucitoare paie

bălane. De-a lungul drumului scârție carele acestea, într'o

ceață de praf. În serile fără vânt praful rămâne atârnat în

aier, acoperind lumea cu un ușor înveliș de taină, care plutește

peste oameni și vite, curățind zarea, îmblânzind toate colorile,

îndulcind orice contururi.

Adesea soarele apuind aprinde această ceață; atunci atmosfera se

face straniu de luminoasă, ca și cum un foc grozav ar fi arzând

undeva în dosul valurilor de fum. E de nedescris ceasul acela: plin

de frumuseță, plin de pace, plin de nesfârșita mulțămire a

operei credincios îndeplinite, -- ceasul când pașii tuturora se

întorc spre casă, se întorc spre odihnă.

În șir fără de capăt se urmează carăle trase de acei boi

cenușii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcă s'ar

mișca într'un vis care trece încet într'un nor de praf și

dispare. Dar praful rămâne atârnat ca un văl tras asupra unei

vedenii care nu mai este.

* * *

Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre țeranii tot

mai adună rodul copt. Zilele sânt scurte, și, seara, umezeală se

ridică din câmpia întinsă și atârnă ca fumul supt bolta luminoasă.

O melancolie de nedescris plutește asupra luminii; melancolia

lucrurilor care au ajuns la capăt. O mare sforțare pare îndeplinită,

și acum anul nu mai are ce face decât să adoarmă încet...

* * *

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna romănească. Natura vrea

să se îmbrace într'o ultimă mantie de frumuseță înainte de a

se mărturisi învinsă de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastră; tot ce se ridică spre dânsa pare

să capete o nouă valoare. Copacii se îmbracă în culori minunate,

une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odată roșii ca focul.

Între porumbul nalt cât omul, uriașa floare a soarelui stă

plecându-și capul, apăsată de greutatea roatei cu semințe; ca

niște stele prodigioase, petalele-i ca șofranul strălucesc pe

fundul bolții de azur.

Am văzut câmpii întregi cu aceste plante uriașe, adevărate

oștiri de flori în chipul soarelui, triumfător galbene supt

razele marii lumini pe care îndrăznesc s'o imite. Dar adesea mi se

pare că-și întorc fața rușinată, cu trista conștiință că

nu sânt decât o biată copie a aceluia căruia-i poartă numele.

Se face uleiu din semințele acestor flori; de aceia țeranii le

cultivă așa de mult.

* * *

Adesea în umbra acestor uriași am văzut țerani așezați în cerc

împrejurul grămezilor de porumb, al cărui fruct îl curăță

de frunze. În piramide pitice portocalii, grăunțele coapte zac

risipite în largul câmpilor vesteji, și coloarea lor glorioasă

atrage ochiul de departe. Adesea năfrămile femeilor sânt de

aceiași coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensităților

aride ale câmpilor culeși; cu dragoste ochiul artistului se oprește

să le privească și numai fără voie se întoarce dela ele.

O priveliște frumoasă e și aceia a șezătorilor țerănești, sau

în șuri largi ori curți, pentru a desface grăuntele porumbului

din știulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se

adună, când râs și muncă se amestecă voios, când se povestesc

lungi povești și se cântă cântece de dragoste. Babele stau la un

loc, torcând sau țesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor

tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor și fetelor, cari, îmbrăcați cu

ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche, se privesc pe supt

ascuns, și glumesc, și se sărută, și sânt fericiți.

Bătrânul lăutar țigan sau trubadur vagabond nu lipsește

niciodată dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine,

șontâcăind, perpelit, desprețuit, o figură sordidă, cu vioara

sau cobza lui subțioară. Dar muzica lui e minunată și face ca

toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă.

* * * * *

Aș evoca prea multe scene; prea multe vedenii răsar înnaintea

minții mele. N'am nici vreme, nici talent. Deci trebuie să mă

depărtez cu părere de rău și să las acest popor simplu la

munca lui și la jocul lui, la bucuriile și la năcazurile lui, la

speranțele și la temerile lui. Îi las la casele lor, -- pașnice

odată, -- un văl de praf apăsând asupra lor.